Dictando

"Vremea Calului Alb"

2010-12-04T07:29:00.000-08:00

Dupa un chiul - nepermis de lung - m-am intors. Cu un scenariu.
Nu l-am scris cat am lipsit, ci mai inainte de asta - cu un an si ceva in urma. Insa de scos din sertar, l-am scos abia acum o saptamana, multumita lui Razvan Penescu de la Liternet.
Cum nu sunt decat vorbe (imaginile si le face fiecare in mintea lui) am sa rezum mai jos, in cateva note legate de text, despre ce este vorba. Pentru orice eventualitate.

Pe scurt, povestea începe în iarna anului 1938, în preajma crăciunului într-o unitate militară aproape de granița cu Rusia. Trei ofițeri joacă o partidă de cărți. Căpitanul Isvoranu, personajul principal (și cel din perspectiva căruia aflăm întreaga istorie), îi prezintă pe fiecare: locotenentul Antohi – rațional și înăsprit de viața cazonă -, locotenentul Mălăescu – radical de dreapta, însă incult - și Nic Isvoranu – un tânăr de bani gata, elegant și plictisit.
Partida de cărți este momentul când căpitanul Isvoranu decide că trebuie schimbat ceva în ceea ce-l privește și singurul lucru pe care poate să-l facă este să-și cumpere un cal. Ideea îi venise văzându-l pe Dibuc – armăsarul locotenentului Mălăescu. Acesta din urmă își obţinuse calul şantajând o familie de evrei.
Martor al santajului violent al lui Mălăescu este Isac Blauman - un ceasornicar evreu. La scurtă vreme, în urma unei întâmplări stranii, Isvoranu îl cumpără pe Vizir – un superb cal alb.
Petre (ordonanța lui Isvoranu) împreună cu alți doi soldați - Vasile și Iovan - ne introduc în actul secund. Aici, toate evenimentele tensionate al căror catalizator este Vizir, încep să-l modifice treptat pe Isvoranu. În cele din urmă, între cal şi stăpân se leagă o camaraderie la dimensiuni umane. În paralel, Isac Blauman este contactat de un agent infiltrat peste graniță cu propunerea de a se alătura unei celule de acțiune. Blauman are astfel ocazia de a-și motiva ideologic vendeta personală.
Povestea se intoarce neasteptat atunci când cedarea Basarabiei devine iminentă. Refuzându-i-se evacuarea lui Vizir dincolo de Prut, căpitanul Isvoranu este pus în faţa unei decizii de conştiinţă a cărei rezoluţie escaladează către un final dramatic.

În mare asta e povestea. Deși este cu ofițeri și soldați, povestea nu-i despre război. Poate că nici măcar despre România nu este. Este mai degrabă despre oameni aparținând unor culturi diferite, cu educații diferite, care interacționează într-o situație dată. E o poveste despre alegerile pe care acești oameni le fac în viață și argumentele care îi conduc la aceste alegeri.
Cât privește titlul, este si un à propos la biblica “vreme a calului alb”, a sfârșitului lumii, redusă fireste la dimensiunea acestui mic univers aflat pe graniță. Toată această lume urmează să se prăbușească sub greutatea sufletelor care o alcătuiesc, fie că sunt români sau evrei, soldaţi ruşi sau doar o şatră de corturari. Este o lume în care concluziile sunt violente, unde fiecare este victimă şi agresor.

Chiar dacă-i doar "o poveste", in ea se amesteca frânturi de lucruri care au existat - luate însă fragmentat și din contexte diferite. De exemplu:
Pentru Isac Blauman si Visarion Arhipov i-am avut in minte pe Max Goldstein si pe Abraham Grinstein, seful serviciului de terorism cu sediul la Odessa si organizatorul atentatului din 1920.
Scena evacuarii din gara este chiar asta.
Scena soldatilor cu trandafiri este decupata dintr-o fotografie pe care am gasit-o cu ani în urmă la un anticariat din București (poză care-i si pe copertă)
Monoclul negru și opac al locotenentului Antohi este ăsta
Fotografa americană din scena de mijloc este Margaret Bourke-White - care chiar a fost in Basarabia in perioada respectivă și ulterior a publicat in revista LIFE poze facute in Romania.
Printre fotografii, si aceasta - doi ofiteri romani calarind la trap in decorul unei "ierni siberiene".

Vinyl

2010-05-15T13:43:00.000-07:00

N-am mai ascultat muzica la pick-up de foarte muti ani - vreo 15 ani cred, pe vremea cand aveam acasa la ai mei, un Tesla (care intre timp s-a stricat).
Am gasit astazi aproape de casa un magazin cu discuri vechi la niste preturi irezistibil de mici. Doar faptul ca nu am la ce sa le ascult (momentan), m-a determinat sa cumpar doar 9. E drept, muzica asta o am in calculator, dar parca nu-i acelasi lucru. Mai ales fasaitul si pacanitul ala de dinaintea cantecului... nostalgie curata.
Sa ma laud acum:

Janis Joplin - "Pearl"

Creedence Clearwater Revival - "Cosmo's Factory"

Dire Straits - "Dire Straits"

The Mamas & the Papas - "Farewell to the first golden era"

The Doors - "The Doors"

Men at Work - "Business as Usual"

Led Zeppelin - "II"

Fleetwood Mac - "Rumours"

Joe Dassin - "L'ete Indien"
(ce coperta groaznica)

PRINCEPELE

2010-04-09T10:32:00.000-07:00

Marin Sorescu spunea odata despre Eugen Barbu ca este asemeni unui bumerang - oricat de departe am incerca sa-l aruncam, sa-l scoatem din literatura canonica romaneasca, el se va intoarce.
Citisem “Groapa” (de cateva ori chiar) si sincer mi-a fost teama sa mai citesc ceva scris de Eugen Barbu gandindu-ma ca nu am sa mai gasesc o alta carte la fel de buna. Asta pana am citit "Princepele".

S-a spus (insa sincer eu nu cred) ca este o carte cu cheie, ca Princepele este G.G. Dej. Asta pentru ca a fost scoasa in '69 cand Ceausescu nu se ridicase inca prea tare in scari (daca era scoasa in anii ‘80 puteam sa jur ca-i depre Ceausescu). Spun ca nu cred pentru ca puterea corupe constiinta in mod identic dupa un tipar prestabilit care nu tine cont de epoca, de natiune ori de educatie. Princepele este Dej, este Stalin, Hitler, Ceausescu sau Napoleon in egala masura. Megalomania Princepelui este universala - poate sa fie Canalul Dunare-Marea Neagra, Reichstag-ul, Casa Poporului, Hausmanizarea Parisului sau canalul Baikal-Amur. Oile negre vor ajunge intotdeauna la Auschwitz, in Siberia sau la Sighet. Puterea totalitara vine intotdeauna la pachet cu lingusitori si detractori, cu propaganda si sfetnici rai. Princepelui i se taie capul, o moarte violenta asa cum vor avea parte multi altii asemeni lui, fie ca sunt impuscati la Targoviste, exilati in mijlocul Atlanticului sau sfarsesc otraviti prin buncare.
Si mai cred ca aceasta carte nu a fost interzisa ori cenzurata, pentru ca tot ce se intampla acolo este atat de abisal, atat de dus dincolo de limitele umanului, incat nimeni nu s-a putut recunoaste in personajele cartii. Blasfemiile, orgiile si perversitatile sexuale aberante, decaderea de neinchipuit a conditiei umane, cruzimile si mortile violente, sunt dincolo de falsa senzatie de normalitate pe care o traiesc regimurile totalitare.
In “Princepele” nu exista lupta intre bine si rau. Este lupta raului impotriva altui rau. Intr-o scena memorabila, Neftiotache Buhus (un personaj gretos, scriitor transformat din lingau de curte in detractor ordinar) este luat pe sus intr-o seara si aruncat in “...marea hazna unde cadea un suvoi plin de duhoare in galagie mare. Acolo il aruncara ca pe nemic in magma puturoasa care colcaia si scotea aburi verzi”
Aceasta pedeapsa trebuia sa serveasca drept invatatura de minte celorlalti scriitori care incepusera sa carteasca pe seama Princepelui
“ – Iertare, Stralucirea Ta! zise cu glas induiosat si infricosat Neftiotache Buhus, mai inghitind mizeria in care sta.
- Cacat ai mancat pe seama mea, mai mananca! zise Princepele si cu papucul lui scump de safian il impinse de tot in cloaca, unde teribilul pamfletar muri pana in zori intr-o lunga si grea agonie”

"Princepele" cu tablourile lui grele de detalii si cuvinte uitate este un basm - o spune si autorul. Asemeni basmului, cartea nu apartine unei epoci, unui curent sau gen literar. Un basm este facut sa ramana si sper ca asta se va si intampla.

Colorata maine-i gata

2010-04-08T19:50:00.000-07:00

Am dat peste poza asta pe Flickr si e o datorie de onoare, cred, sa nu o tin ascunsa.
Asadar, "Nu dati banii pa prostii / Faceti poze la copii"

Alb-negru

2010-03-28T10:29:00.000-07:00

Am revazut ieri, dupa multi ani, "Cutitul in apa" al lui Roman Polanski. Dincolo de povestea saturata simbolistic, ca si atunci cand l-am vazut prima oara, mi-a placut tehnica cinematografica. Un alb-negru perfect si o compozitie a cadrului milimetrica. Lucru foarte de apreciat avand in vedere spatiul minuscul in care se desfasoara actiunea.
O poveste, cum ziceam, care poate fi spusa chiar si fara putinele vorbe din scenariu - insiruirea capetelor de cadru poate sa fie suficienta.

Goya pe Calea Victoriei

2010-03-26T12:03:00.000-07:00

Aflu de la gazeta ca s-a deschis la Muzeul National de Arta din Bucuresti o expozitie cu gravuri de Goya. Mai exact seria "Capriciilor".
Scrie la gazeta asa:"Inchiziţia s-a simţit „atinsă” şi a interzis vânzarea gravurilor. Artistul şi le-a salvat dăruindu-i regelui plăcile gravate şi exemplarele nevândute. "
Ei, nu-i chiar asa. Goya nu le-a facut cadou. Regele, in schimb, i-a oferit o pensie viagera pentru copilul lui - Xavier.
Apoi mai scrie:"Goya le-a desenat în perioada de convalescenţă după holeră, răstimp în care i-a studiat pe iluminişti. Lucrarea sub semnul căreia a stat colecţia, de-a lungul secolelor, este „Somnul raţiunii naşte monştri”, expusă şi la Bucureşti. "
Intr-adevar cea mai stiuta dintre lucrari este "Somnul ratiunii naste monstrii". Un titlu parafrazat cred si in titlurile articolelor despre clanul Bostoaca.
Nu multa lume stie, cred, care-i povestea acestei gravuri si care-i legatura cu iluministii pe care i-a "studiat" Goya. (M-a amuzat asta cu studiatul iluministilor). Apropos, punctul in care arta lui Goya a virat in aceasta directie filosofica nu a fost atunci cand s-a imbolnavit de holera, ci atunci cand a surzit din pricina plumbului aflat compozitia pigmentului alb (saturnism).
Aflata la numarul 43 in ordinea lucrarilor, gravura infatiseaza un barbat (barbatul este Goya) dormind la o masa pe care sunt imprastiate cateva desene, creioane si pensule. Pe tablia mesei sta scris "El sueño de la razón produce monstruos". "El sueño" inseamna deopotriva si "somn" si "vis". Din spate vin creaturile noptii (in planul doi, ce se vede acolo nu sunt exact monstrii, sunt lilieci si bufnite - animalele care in primul rand definesc noaptea adica momentul somnului "El sueño").
O bufnita cauta sa-l trezeasca pe Goya, sa-l puna la lucru, impingandu-l cu sculele de desen pe care le tine in ghiare.Gravura, initial trebuia sa fie pe pagina de titlu a "Capriciilor". Si asta nu era intamplator pentru ca titlul planuit al seriei fusese "Sueños" (Visurile).
Asa arata primul desen pregatitor al gravurii. (Desen aflat pe spatele unei alte schite, cea pentru gravura Nr. 6 "Nadie se conoce")
Aici se poate vedea mai clar in planul doi ca adormitul la care se refera lucrarea este chiar Goya. Autoportretul lui apare amestecat printre viziunile monstruoase care erup ca un vulcan din mintea celui adormit.
In al doilea desen Goya renunta la monstrii si lasa un loc liber - ca o bula de text din cartile de benzi desenate.
Aici Goya simplifica forma mesei si adauga primul text:"Limbaj universal. Desenata si gravata de Francisco Goya la anul 1797" Apoi, mai jos, vine explicatia:"Autorul visand. Intentia lui este doar sa alunge vulgaritatile (superstitiile) daunatoare si prin aceste "Capricii" sa depuna o solida marturie in sprijinul adevarului."
Tot in aceasta a doua versiune revine la pisica salbatica din dreapta jos pe care initial o stersese.

Si in sfarsit, vine gravura finala.
Seria isi schimba numele din "Visurile" in "Capriciile". Toti monstrii au disparut, liliecii trec in planul doi iar locul lor este luat de bufnite, este adaugata o pisica neagra care se uita tinta la noi, pozitionarea gravurii in serie se muta de la pozitia 1 la pozitia 43, iar textul s-a micsorat, ramanand doar: "El sueño de la razón produce monstruos".
Goya a lasat scris in trei locuri cheia acestui text. In cuvinte diferite ea zice ca: "Imaginatia fara ratiune produce monstruozitati, insa impreuna cu ea, naste arta."
Traducerea simbolurilor, in concluzie, este cam asa: Ratiunea (bufnitele) incearca sa-l trezeasca pe artist a carui agilitate a mintii (pisica salbatica) se afla intr-o stare de repaos.

Goya trebuie sa se trezeasca inainte ca ignoranta (pisica neagra si liliecii reprezentau in epoca simbolurile superstitiilor si ale ignorantei) vor ajunge din urma si vor pune stapanire pe mintea si imaginatia lui.

Intrebarea fireasca este: "Si atunci, daca treburile sunt atat de simple, care era problema inchizitiei cu acest desen?"
Problema nu era neaparat mesajul, ci sursa de inspiratie. In realitate Goya facea o aluzie directa la un desen aflat pe frontispiciul unei carti reactionare si interzise in Spania acelei epoci - "Philosophie" de J.J. Rousseau. Asta este si motivul pentru care gravura "somnul ratiunii" este ingropata la mijlocul seriei, iar in locul ei, pe frontispiciu, se afla un autoportret neutru - Goya vazut din profil.

In concluzie, cei care au ocazia sa ajunga la Muzeul National de Arta, le recomand sa mearga sa vada expozitia, chiar daca pentru noi, cei de azi, "Capriciile" raman destul de incifrate.

Prins

2010-03-09T10:43:00.000-08:00

Am citit de curand (si nu mi-a displacut) "Prins" al lui Petru Popescu si odata cu romanul, gandurile altor cititori, critici, etc. referitoare la carte.
Surprinzator, foarte multa lume face referire la faptul ca a fost un roman cum nu se mai scrisese pana atunci. Revolutionar si curajos pentru epoca lui.
Parerea mea este ca romanul a profitat de ceea ce americanii numesc "window of opportunity". In 1969, cand a fost scrisa cartea, trecusera doar cateva luni de cand Ceausescu se rupsese in figuri cu rusii pe tema Cehoslovaciei. Cinci ani inainte sau cinci ani mai tarziu, romanul nu cred ca se putea publica. Si, personal, nu-l gasesc chiar atat de decadent, atat de "live fast, die young - sex, drugs and rock'n'roll" pe cat credeam ca o sa fie inainte sa-l citesc.
Asta nu inseamna, repet, ca nu-i o carte buna. Ce vreau sa zic e ca nu mi s-a parut deschizatoare de drum la modul absolut. Exista de exemplu fragmente pe care le vedeam asezate in forma de strofa - poezie onirica asa cum scriau si altii in perioada respectiva si care acum suna usor desuet. Carti care sa nu aiba tema centrala lupta de clasa se mai scrisesera intre '45 si '69, la fel si scene erotice. Poate e doar o parere, insa remarcam ca Inginerul din "Prins" este turnat in matritele facute cu 35 de ani inainte de Camil Petrescu - nu ca fond, ci ca forma vreau sa spun. In stilul meu contabilicesc l-am luat pe Inginer si l-am pus langa Fred Vasilescu din "Patul lui Procust" sa vad cat de mult se aseamana.

Serios acum, cartea nu-i rea si daca dupa 40 de ani inca mai merita citita, inseamna ca a devenit deja una clasica.

La 8 Martie sarbatorim 28 Februarie

2010-03-08T11:37:00.000-08:00

O traducere foarte larga a textului de mai sus, zice asa:
"8 martie - Ziua luptei femeilor muncitoare impotriva sclaviei din bucatarie! Spuneti NU opresiunii muncii casnice!"
Nu pot sa nu remarc idealismul autorului acestui afis, intr-o vreme cand probabil violenta domestica era "soup du jour" in Uniunea Sovietica.
Asa cum s-a intamplat si cu "1 Mai", sarbatoarea isi are originile in occident (unde se sarbatorea la 28 Februarie), preluata mai apoi de comunisti si politizata, apoi depolitizata si aproape uitata in vest.
Mai jos, o poza cu "Liga Internationala a Femeilor" din 1922. Figurile catorva dintre activiste sunt adorabile. La multi ani.

Plecari

2010-02-23T12:38:00.000-08:00

Daca filmul asta ar fi fost facut in Europa sau in Statele Unite, ma intreb daca ar fi luat Oscarul anul trecut. Asta nu inseamna ca filmul este rau. Nu, e chiar bun, insa ceea ce l-a impins in fata a fost si faptul ca se intampla intr-o lume indepartata cultural de a noastra, ca apartine unei civilizatii pe care mai greu o putem intelege. Poate si faptul ca era vremea ca o tara din orientul indepartat sa ia un Oscar a contribuit.Povestea din "Okuribito" ("Plecari") este despre un tanar violoncelist (Daigo) a carui orchestra se desfinteaza. Este astfel nevoit sa-si vanda violoncelul de 200.000 de dolari (bani imprumutati) si sa plece din Tokio impreuna cu nevasta-sa, undeva in provincie, in oraselul unde se nascuse. Maica-sa nu mai traia, iar taica-su ii parasise cand el era destul de mic. In casa ramasa nelocuita, gaseste violoncelul la care canta cand era copil si o piatra invelita in hartie. Daigo inceaca sa-si aduca aminte de taica-su, dar imaginea figurii lui nu-i apare clara. Singurul lucru de care isi aminteste legat de taica-su este cum odata, pe malul unui rau, ii daduse o piatra si ii spusese ca pe vremuri oamenii cand inca nu stiau sa scrie isi dadeau unul altuia pietre - cu cat piatra era mai neteda, cu atat sufletul le era mai linistit. La randul lui, copilul ii da si el lui taica-su o piatra mica, alba si neteda.
Intr-o zi, Daigo cautandu-si de lucru, gaseste un anunt in ziar pentru o firma de "plecari". Crezand ca e o firma de turism se duce la interviu, ca sa afle defapt ca firma se ocupa "de cei plecati" - adica era o firma de imbalsamari. Am dedus din film ca meseria asta n-are o foarte buna reputatie in Japonia. Pe scurt, nimeni nu se inghesuise la interviu si este angajat pe loc. Ajunge acasa si este destul de evaziv cu nevasta-sa, lasand-o sa inteleaga ca-i vorba de o firma care organizeaza nunti.
In prima zi de lucru, seful lui Daigo il ia sa faca figuratie pentru un DVD instructional despre tehnica imbalsamarii. Daigo trebuia sa faca pe mortul in timp ce seful lui il barbierea, spala, machia. Incepe apoi sa aiba de-a face cu imbalsamarile adevarate, la care Daigo se duce avand nevoie de bani ca sa se intretina. Rudele raposatilor isi aratau gratitudinea pentru felul exemplar in care Daigo si seful lui isi faceau treaba si astfel, cu timpul, incepe sa se simta implinit cu meseria lui.Dar intr-o zi, nevasta-sa gaseste DVD-ul instructional si este oripilata. Ii spune lui Daigo ca daca nu termina cu chestia asta, ea pleaca. Si asa se si intampla. Dar nu doar nevasta-sa avea o problema cu meseria lui, ci chiar si un prieten de-al lui din copilarie (Yamashita) care ii spune, vizibil jenat, sa-si gaseasca o meserie de "om normal".
El insa continua sa lucreze fara sa tina cont de ce zice lumea si in paralel se reapuca sa cante la violoncelul din copilarie. Mai trece ceva vreme si nevasta-sa se intoarce totusi sa-i spuna ca-i insarcinata, sperand ca astfel o sa-l convinga sa isi dea demisia. In momentul critic cand trebuia sa ia hotararea, suna telefonul. Afla ca mama lui Yamashita, prietenul lui, murise. Cum si nevasta-sa avusese ocazia sa o cunoasca pe femeie, merge si ea la inmormantare. Aici si nevasta-sa si prietenul lui au ocazia sa vada in ce consta meseria de "imbalsamator". Evident sunt impresionati si astfel le castiga intelegerea.
Intr-o zi, Daigo primeste o telegrama ca a murit chiar taica-su. Desi nu era legat sentimental de el (si intr-un fel nu putea sa-l ierte ca-l parasise atunci cand fusese mic), se hotaraste totusi sa se duca. Ajuns in satul pescaresc unde-si traise taica-su ultimii ani, vin doi "imbalsamatori" locali sa preia cazul, dar fiind fara chef vroiau sa fusareasca treaba. El are un moment de judecata si acceptare si le spune alora sa-l lase pe el sa se ocupe de taica-su, ca-i de meserie. Astfel gaseste in mana lui taica-su piatra alba pe care Daigo i-o daduse cand era mic.

Filmul cred ca merita vazut fie doar si pentru ineditul oferit de felul in care interactioneaza in situatii de criza personaje venind dintr-o cultura atat de diferita. Evident, dialogul si dualitatea semantica a "plecarilor" subliniata in diferite momente cheie, ridica filmul peste povestea pe care am incercat eu sa o schematizez aici.

TRAILER

1900

2010-02-18T12:37:00.000-08:00

"... de exemplu pianul: claviatura incepe si se termina. E incontestabil faptul ca sunt 88 de clape cu totul. Numarul clapelor nu-i infinit. Tu esti infinit. Muzica pe care o canti la clape este infinita. Pamantul? Pamantul este un vapor prea mare pentru mine, o femeie mult prea frumoasa, o calatorie prea lunga, un parfum prea tare..."

"Legenda lui 1900" este un film-metafora. Un basm cinematografic modern. Si lucrul asta poate sa placa sau sa nu placa, sa para melodramatic pentru anumite gusturi - asa imi explic de ce filmul sta oarecum ascuns. In fine, ce pot zice este ca, personal, am fost impresionat. Este ceea ce numesc "un film frumos"; are o idee servita de dialoguri scrise bine, imaginea-i exemplara, muzica la fel si ce-i cel mai important: este un film care povesteste. Teoretic e o drama. Tehnic, finalul este trist. Practic insa, dimpotriva. Nu face decat sa inchida firesc un cerc - cel al frumosului.

O carte

2010-02-11T11:54:00.000-08:00

Saptamana trecuta am terminat de citit "A Fine Balance".
O carte care nu-i doar buna. Este o carte monumentala. Genul de carte care sta in raft intre carti de Balzac si Tolstoy.
Sunt multe recenzii pe internet legate de ea, asa ca n-am sa ma apuc sa bat prea mult apa in piua cu parerile mele. Un singur lucru am remarcat - multa lume se refera la nefericirea abisala in care coboara fara oprire personajele, pesimismul si degradrea fara limita a umanului. Parerea mea este ca nu-i un tratat de 600 de pagini despre viata mizerabila in India anilor '70 sub guvernarea Indira Gandhi. E despre viata in general, o metafora universala a conditiei umane.
Felul in care este scrisa si minutiozitatea detaliilor, o fac sa fie un mecanism perfect. Personajele, pana la cele mai neinsemnate, isi au fiecare rostul lui. Fiecare actiune a lor este parghia unei contra-reactiuni care apare cateva zeci sau sute de pagini mai tarziu. Un mozaic migalos din mii de bucati de viata.
Fotografia de pe coperta este a lui Dario Mitidieri dintr-o serie de fotografii facute in anii '90 in Bombay.

Păşciunea cartierului.

2010-02-05T07:38:00.000-08:00

Era un banc pe vremuri cu niste militieni care trag mortul pe Academiei pentru ca nu stiau cum se scrie Edgar Quinet. Asta m-a facut sa ma gandesc la numele cartierelor Bucurestene. Stiam cum se scriu. Dar nu tuturor le stiam de unde le vine numele . Asa ca am facut o lista. E o lista facuta pe genunchi si probabil imperfecta. N-am cum sa garantez ca nu sunt bazaconii cele scrise. Asa ca orice adaugare / corectura este bine-venita.

Balta Alba - Daca am inteles eu bine, aici se afla o groapa de var unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua, locul devenea o balta. Alba.
Baneasa - Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.
Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au stat doar ca sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca, undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.
Colentina - Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tină" - cu referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina"
Cotroceni - Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a scormoni".
Crangasi - Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei - un crang. Aici traiau, normal, crangasii.
Dealul Spirii - Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul lupestilor o biserica (Spirea Veche)
Dristor - Numele vine de la Silistra care-i mai zice si Dârstor sau Dristor. Intre razboaie prin locul care inainte se chemase "Gura Lupului" trecea drumul ce pleca de la sud de Bucuresti si tinea pana la Silistra: Drumul Dristorului
Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.
Ferentari - paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" - Soldat din infanteria usoara a legiunilor romane. N-am aflat insa care-i legatura.
>> Update (Marius): In secolul XIX, tot Ferentari erau numiti soldatii olteni (infanterie usoara). In urma improprietaririlor lui A.I. Cuza, le-au fost alocate terenuri din zona respectiva.
Floreasca - dupa numele boierilor care au stapanit locurile respective: Florestii
Ghencea - Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica. Biserica era a Ghencei
Giulesti – O proprietate boiereasca: a Julestilor
Lipscani - din slava - Lipsk, Lipsko („locul cu tei”). Acest "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.
Militari - In secolul 19 aici era zona de instructie militara, probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia Armatei"
Pantelimon - isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca "pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel milostiv, intreg-milostivul.
Rahova - Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre aducere aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.
Salajan - Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.
Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la inceputul secolului XX
Vitan - De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea"

Cat am lipsit m-am uitat la filme

2010-01-29T13:41:00.001-08:00

Gata. M-am intors.
Adevarul este ca am vrut de multe ori sa ma re-apuc de mazgalit aici pe blog. Dar fie din lene, fie din lipsa de timp am ocolit.
Am vrut de exemplu sa scriu despre cateva filme bune (sau cel putin interesante) pe care le-am vazut in ultima perioada. S-au adunat prea multe ca sa le comentez in parte, asa ca am sa le fac doar o trecere in revista - in caz ca are cineva timp si ocazia sa le vada sa stie ca nu sunt rele si ca nu sunt chiar pierdere de vreme.
Alors:

Incep cu ultimele doua filme excelente vazute saptamana trecuta. Amandoua sunt facute de acelasi regizor - Fatih Akin. Filmele teoretic sunt nemtesti. Practic insa, filmele sunt cu turci care traiesc in Germania si sunt vorbite mai mult in turca.
Primul este "Head-On" (TRAILER)
iar cel de-al doilea se numeste "The Edge of Heaven". (TRAILER) La fel - un film excelent

"Dupa Nunta" (After the Wedding) - Film Danez. Incerc sa-mi aduc aminte daca am mai vazut filme daneze pana acum. Nu cred. Oricum, a fost interesant. Regia face credibila o poveste care daca as fi citit-o nu sunt sigur ca m-ar fi convins. (TRAILER)
Si tot din Danemarca vine si "Chinezul" - "Kinamand". La fel - o idee nu foarte complicata insa jucata bine de actorul din rolul principal.
Baad Asssss Cinema - Documentar despre un gen de filme ale anilor '70 despre care nu stiam mai nimic - Blaxploitation

La Sconosciuta (cred ca se traduce "Necunoscuta") - Film facut de Giuseppe Tornatore (care a facut regia pentru Cinema Paradiso). (TRAILER)
Fucking Amal - Film suedez nu tocmai nou.

"Va, Vis et Deviens" - Filmul lui Radu Mihaileanu. (TRAILER)
"Following" - Primul film al lui Cristopher Nollan (care a facut "Memento"). "Following" e un Neo-noir facut cand Nolan avea 28 de ani. Cu un buget ridicol de mic, a fost filmat sambata si duminica timp de un an de zile pe film alb/negru de 16mm. Doar si din punctul asta de vedere, filmul este impresionant. (TRAILER)
"Italianul" (Italianetz) - Film rusesc. (TRAILER) Rolul principal e jucat de un pusti care, in materie de talent actoricesc juvenil, il trimite pe Macaulay Culkin dupa tigari.
Urmeaza doua filme nemtesti. Primul este "Vietile altora" - film de Oscar (TRAILER)

... si "Der Baader- Meinhof Komplex" - Un film despre "Rote Armee Fraktion" (RAF). In film joaca Alexandra Maria Lara (un rol secundar) si Moritz Blaibtreu (blondul din "Run Lola Run") (TRAILER)

Si, in fine, "49 UP" ultimul film din seria de documentare inceputa acum 46 de ani. (TRAILER)

Normal, au mai fost si alte filme - unele bune, insa bine-stiute, altele prea slabe ca sa le mai amintesc.

Reclama

2009-11-14T14:06:00.000-08:00

Daca dupa mai bine de 15 ani mi-am adus aminte de reclama asta, inseamna ca a fost buna. Am revazut-o ieri si inca imi mai place.
Pot sa spun fara sa exagerez ca-i o mica bijuterie vizuala. E o reclama pentru barbati. Cu toate astea, nu apare niciun barbat timp de 30 de secunde cat dureaza reclama. Doar o mana.
Muzica e Prokofiev / Dansul Cavalerilor din Romeo si Julieta
Iar textul (vezi transcriptul mai jos) parafrazeaza versurile lui Corneille din Cidul (Ô rage! ô désespoir! ô viellesse ennemie!/ N'ai-je donc tant vécu que pour cette infamie ? )
Deci, asta-i reclama. Regizor: Jean-Paul Goude. 1990

Égoiste...
Où est-tu?
Montre-toi misérable!
Prends garde à mon courroux!
Je serai implacable!
Ô rage !
Ô désespoir !
Ô mon amour trahi!
N'ai-je donc tant vécu que pour cette infamie?
Montre-toi égoïste!

Pour l'homme...

Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste!

Wendy Beckett

2009-10-07T09:48:00.000-07:00

Am vazut aseara cele cateva episoade care-mi mai ramasesera din "Sister Wendy's Odyssey". E vorba de un serial facut de BBC inceput pe la inceputul anilor '90 si apoi continuat sub un alt titlu.Fiecare episod are in jur de 10 minute si in fiecare episod sunt prezentate 3-4 tablouri dintr-un oras. Nu neaparat cele mai cunoscute, ci tablourile dragi maicutei Wendy Beckett.
Am fost foarte sceptic la inceput. Cum poti sa vorbesti in 10 minute despre picturile de la Luvru. Si in plus habar nu aveam cine-i aceasta maicuta Wendy.
Ei bine, se poate vorbi in 10 minute despre arta oricarui oras, iar Wendy Beckett este absolut fermecatoare.
Nu credeam ca un om atat de neatragator fizic se poate metamorfoza radical doar vorbind despre frumos.Pana sa faca acest film a trait ultimii 20 de ani izolata intr-o rulota aflata pe un domeniu manastiresc undeva in Anglia si (conform spuselor ei) nu a vazut niciodata televizorul. M-am intrebat cum a fost totusi posibil sa aiba legatura cu lumea artei intr-o astfel de lume inchisa ermetic. Ulterior am aflat ca... a terminat facultatea la Oxford.E absolut fascinanta cum poate sa treaca de la un tablou religios, la unul laic, la un tablou de David Hockney (!!!) cu o egala bucurie de a admira frumosul si o desavrsita eruditie vizuala.

Step over the gap

2009-10-06T10:44:00.000-07:00

De ceva vreme a fost introdusa la NY o campanie de avertizare a calatorilor, sa fie atenti cand se urca in tren.
Calatorul sa caste ochii si sa faca un pas peeeeste despartitura dintre peron si tren.
Au pus afise, semne, au scris pe jos, pe usi, beculete, etc. Asadar, vizual totul a fost pus la punct. Mai ramasese un singur lucru: sa atentioneze calatorul si prin vorbe. Surpriza a fost sa aud cu ceva vreme in urma la megafonul din statie o voce un pic somnoroasa, vocea diminetii de dupa chef: "Hi I'm Alec Baldwin reminding you to be train smart. Step over the gap...".

Deja ma obisnuisem cu vocea lui. Acum o saptamana sau cam asa - o voce noua (zambitoare de data asta):
"... aem Jean Reno, hremainding uuu tu step over ze gap when ecsiit yeuhr thraain".

Epic.

Cum mi-am petrecut sfarsitul saptamanii uitandu-ma la "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii".

2009-10-05T12:57:00.000-07:00

Am vazut in sfarsit filmul asta. Vroiam de mult sa-l vad. Scenariul il citisem si chiar eram curios sa vad ce a iesit. Mai cu seama ca producator executiv a fost (ferea!!) Scorsese. Oaaaaa!!!
Pentru cine nu a vazut filmul, poveste este a unei fete de 16-17 ani si a fratiorului ei (scolar) care traiesc intr-o mahala bucuresteana a anului 1989. In mahala mai traiesc un securist care are un baiat de varsta fetei, o familie de tigani, un nebun, un adolescent care sta singur (?) parinti sau doar taica-su fusese arestat ca tiparise manifeste (sic), vecini, copii, etc. Mai departe e greu de povestit pentru ca nu mi-a fost foarte clar.
Am ramas cu multe intrebari fara raspuns.
De ce fata face sex cu baiatul securistului, daca nu-l placea?
Sau il placea?
De ce vroia fratele fetei sa se sinucida?
Ce era cu baiatul nou din cartier ai carui parinti fusesera arestati? Mai exact ce n-am inteles a fost daca acel baiat era retardat.
Fata primeste un disc de la baiatul asta aparent batut in cap. Nu are nicio reactie. Mai tarziu primeste blugi si ciocolata Toblerone. Iar nimic. Nu-l place? Daca nu-l place de ce este in cardasie cu el?
Cand e sa treaca Dunarea, fata se intoarce. De ce?
Fata e data afara din UTC. De ce? Ca a spart mulajul de ipsos?
Fata il ajuta pe Jean Constantin sa faca fluiere. De ce?
Baiatul cel mic il pune pe Jean Constantin sa-i compuna o poezie cu Ceausescu pe care o recita la scoala. De ce?
Si lista poate sa mearga mai departe pana la nivel de replica.

Am remarcat deasemeni un numar foarte mare de situatii anacronice si improbabile.

Ca sa nu mai ocolesc foarte mult concluzia - nu mi-a placut. Poate pentru ca nu l-am inteles.

Documentar

2009-09-03T10:18:00.001-07:00

... everybody knows that a fairy tale starts out, "Once upon a time", but a truck-driver's tale starts out, "You ain't gonna believe this shit."
Cu vorbele astea spuse de Teri Horton (75 de ani, fosta soferita de TIR) incepe documentarul pe care l-am vazut zilele astea si pe care il recomand celor care au ocazia sa-l vada.
Filmul se numeste "Who the fuck is Jackson Pollock ?".
Despre ce-i vorba. Aceasta Teri Horton, ca sa-si inveseleasca o prietena deprimata, se gandeste sa-i faca o farsa - respectiv ii cumpara cu 5 dolari, de la un second hand, un tablou pictat cu vopsele aruncate haotic. Adica asta:

Urca tabloul intr-o furgoneta si se duce sa-si inveseleasca prietena. Insa surpriza: tabloul nu intra pe usa, fiind urias.
Asa ca femeile se hotarasc sa-l vanda. Si cum stateau ele in curte cu tabloul asta urias, cineva le zice ca tabloul poate sa fie un Jackson Pollock. La care batrana il intreaba, normal: "Who the fuck is Jackson Pollock?!"
Si de aici incepe actul al doilea. Afland ca tabloul pe care ea daduse 5 dolari poate sa valoreze 50 de Milioane (!) de dolari, incepe sa caute sa-l vanda. Dar cum sa-l vinzi fara niciun act de provenienta? Intre timp, nici macar magazinul de unde-l cumparase nu mai exista - se demolase.
Intra pe rand in scena felurite personaje. Fostul director de la Metropolitan Museum, un pictor care fusese pe vremuri prieten cu J. Pollock, un faimos expert in detectarea falsurilor pe baza prelevarii de esantioane, amprente si analize microscopice, un falsificator, un dealer escroc, niste vecini care se intalnesc cu batrana la o bere, un alt galerist si asa mai departe.
Fiecare cu parerea lui. Este tabloul un Jackson Pollock autentic sau nu? Pus la microscop, tabloul pare sa fie autentic; au gasit chiar si o amprenta care se potriveste cu cea a lui Pollock. Pus insa in fata dealerilor cu ifose, tabloul nu trece drept original.
Filmul nu concluzioneaza povestea intr-o directie sau alta, pentru ca tabloul inca nu s-a vandut. Desi a avut doua oferte pana acum (una de 2 milioane si mai tarziu una de 9 milioane de dolari), Teri Horton lupta in continuare pentru pretul pe care l-ar merita un tablou original de Jackson Pollock.

Muza

2009-08-28T13:06:00.000-07:00

Sa cante la pian, sa fie sexy (in vremurile acelea asta insemna un pic durdulie), sa fie venita dintr-o familie de "émigré" (polonezi sau rusi daca se poate) si peste toate sa organizeze un "salon artistique" la Paris. In plin Belle époque, acesta era tiparul perfect al unei MUZE.
Si ea a existat. Se numea Maria Zofia Olga Zenajda Godebska. Pe scurt: Misia
O lista (chiar si incompleta) cu cei din anturajul ei este reteta cremei culturale Europene de la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20: Mallarmé, Marcel Proust, Erik Satie, Coco Chanel, Pablo Picasso, Claude Debussy sau Jean Cocteau. Pe Misia au pictat-o Henri de Toulouse-Lautrec, Pierre Bonnard, Odilon Redon, Édouard Vuillard si Auguste Renoir iar Maurice Ravel i-a dedicat din muzicile lui.
Misia arata astfel:
In comuna primitiva artistii pictau cu sange de urs pe peretii din pestera, mai tarziu a aparut tempera, apoi uleiul pe panza si in zilele noastre culorile acrilice. La fel si muzele. Ele au aratat mereu altfel. Chiar daca astazi privind la fotografia Misiei niciun pictor probabil nu o sa fie lovit instantaneu de geniu , la vremea respectiva ea a fost ingredientul de care era nevoie. Misia a fost catalizatorul cultural al timpurilori ei. Si pentru asta ii suntem recunoscatori.

Aici pictata de Pierre Bonnard:

apoi de Toulouse-Lautrec

de Édouard Vuillard

si de Auguste Renoir

Remarcam astazi

2009-08-20T11:35:00.000-07:00

Remarcam astazi ca (din pacate) pictura romanesca (in general cea contemporana) este excesiv de scumpa.
Nu intru in exemple concrete dar am vazut pictori din strainatate care vand lucrari in acelasi registru stilistic cu cei de la noi din tara, insa mult mai ieftin.
Paradoxal, in Romania cei mai multi iubitori de arta sunt cei care nu-si pot permite... si, evident, cei care-si pot permite nu prea se bucura.
Concluzia este ca nu castiga nimeni - nici pictorul, nici potentialul cumparator. Asa cred eu.
Am intalnit odata un website american unde se vindeau tablouri contemporane cu preturi care pleacau de la 99 de dolari, ceea ce pentru un salariu occidental este perfect acceptabil. Tablourile sunt de dimensiuni mai mici, nu raspund la marile intrebari existentiale... insa sunt facute de oameni cu educatie plastica si, ceea ce este cel mai important, se vand. Chiar daca se mai strecoara printre ele si lucrari mai schioape, in general ai de unde sa-ti alegi un tablou sau doua.
Eu nu spun ca romanii nu picteaza bine si ca nu au muncit fizic si intelectual la tablourile lor, doar ca, pe langa marile galerii de fite, ar putea sa existe si o alternativa pentru "ceilalti".
Cand eram in facultate si intram la Galeriile Orizont sau, mai rau, la Dominus sa casc gura la tablouri, parca intram in zona crepusculara. Privirea aia a vanzatorului in care citeam limpede "La ce-ai mai intrat aici, daca tot nu-ti poti permite sa cumperi nimic?". O senzatie de disconfort totala. Si asta nu-i un lucru firesc, pentru ca arta trebuie sa te bucure indiferent de cati bani ai in buzunar.

O Poveste

2009-08-18T11:32:00.000-07:00

Teoretic, frumosul, mai bine zis starea de bine produsa la vederea frumosului poate sa fie masurata. Nu este un lucru abstract. Creierul uman produce patru feluri de unde electromagnetice, fiecare cu amplitudinea si frecventa ei. Ceva de genul asta:

Ei bine, frumosul este perceput undeva acolo, in ascutisul oscilatiilor Alfa. Asa s-ar traduce matematic bucuria de a citi o carte buna, de a vedea un film, a asculta un concert sau a admira un tablou.
Ce vreau insa sa zic este ca, dupa mintea mea, educatia nu este nici pe departe o conditie suficienta pentru a recunoaste frumosul si a te bucura de el. Cititnd 100 de tratate de estetica nu-ti vor ridica niciun fir de par pe ceafa atunci cand o vei asculta pe Maria Callas sau cand vei vedea "Pietà" a lui Michelangelo. A te bucura de frumos cred ca este mai mult o capacitate biologica cu care ne nastem sau nu. Un dar.
Si acum povestea auzita azi si care-i legata de speculatiile mele de mai sus: O batrana trecuta de 80 de ani care traieste la bloc, undeva in Bucuresti are tot apartamentul decorat cu tablouri. Desi supravietuieste dintr-o pensie mizerabila si ar putea sa traiasca omeneste doar din vanzarea tablourilor, nu o face.
De precizat ca tablourile nu sunt "orice fel" de tablouri, "tiganci cu pipa". "pepeni taiati" sau "caprioare la izvor". Nu. Sunt tablouri de catalog pe care ar lua o suma enorma de bani.
Motivul pentru care refuza sa le vanda este cel mai simplu cu putinta: Ii plac pentru ca sunt FRUMOASE.
Dar lucrul care face povestea memorabila este acesta: batrana este analfabeta. In afara de semnatura (pe care a invatat-o mecanic) nu stie sa scrie sau sa citeasca nici macar un cuvant.
Femeia a lucrat toata viata maturand si frecand podele. Asa a si capatat tablourile - in loc de bani pentru servicii de menaj facute in anii de dupa razboi unei printese scapatate.

Nevestele lui Rubens

2009-07-27T13:03:00.001-07:00

Rubens a avut doua neveste si cu amandoua s-a pictat.
Una dintre picturi se afla la Munchen, alta la New York. Tablourile sunt unul mai frumos ca altul.
Primul, este pictat putin dupa 1609, anul casatoriei cu Isabella Bran(d)t. Aici il vedem pe Rubens alaturi de sotie la umbra unui caprifoi inflorit.
Isabela moare 15 ani mai tarziu (de ciuma) lasand in urma relatiei cu Rubens trei copii.
In cel de-al doilea tablou, care se afla la Metropolitan, Rubens sta cu la fel de multa afectiune alaturi de Helena Fourment cea de-a doua sotie si unul dintre copii. Copilul, judecand dupa accentele de matase albastra si gulerul simplu este baiatul lor - Peter.

Rubens a luat-o de sotie pe Helena Fourment in 1630 pe cand aceasta avea 16 ani iar el... 53. Cu toate astea, din compozitie radiaza armonia unui cuplu implinit. Dealtfel, statistic, Helena Fourment apare in mult mai multe tablouri decat prima nevasta.

Chiar si in faimosul tablou "Blana", tot Helena Fourment este.

Revenind. Spre deosebire de tabloul de la Munchen, cel de la Metropolitan este mai bogat simbolistic. Papagalul aflat in dreapta este reprezentarea Fecioarei Maria in iconografia apuseana, o sugestie a unei maternitati ideale probabil.

Dincolo de asta exista si tema fertilitatii simbolizata prin gradina din jurul fantanii cu apa limpede.
Deasupra crestetului lui Peter, Rubens tine mana dreapta in sfanta treime, binecuvantand copilul.

Cu niste ani in urma, panza a fost radiografiata. S-a descoperit ca, initial, mana care binecuvanteaza copilul, Rubens o tinea la piept. Figura era mult mai jos, dispusa frontal, inclinata spre stanga, privind catre Helena.
Re-pictand, Rubens a reusit un lucru extraordinar: ca si in cazul primului tablou, a iesit discret din centrul de atentie al privitorului si a dat intaietate celor dragi lui.

Jean Fouquet - Fecioara din Melun

2009-07-03T07:43:00.000-07:00

Tabloul
In 1450, Jean Fouquet picta unul din tablourile reper ale civilizatiei apusene, un tablou pe care istoria avea sa-l consemneze sub numele de "Fecioara din Melun" - "La Sainte Vierge de Nôtre-Dame de Melun".

Tabloul o infatiseaza pe Fecioara Maria cu mantie de hermina si corsajul desfacut dezvelindu-si un san. In bratele ei sta pruncul Isus. Cei doi sunt inconjurati din toate partile de ingeri rosii si albastrii.
Daca tabloul statea ascuns sute de ani si aparea in zilele noastre intr-o galerie de arta moderna, probabil nimeni nu sesiza vreun anacronism pentru ca, vizual, pictura este aproape supra-realista.
O scena comuna in iconografia vremurilor de atunci " Maria Lactans" intr-o interpretare neobisnuita, aproape socanta prin aparitia ingerilor monocromi si erotismul figurii feminine centrale. Desi incorecta anatomic, femeia din tablou provoaca. Pielea ei sidefie inspira orice in afara de piosenie. Un exemplu doveditor este poate si faptul ca Henry al IV-lea s-a oferit sa plateasca bisericii zece mii de livre pentru aceasta piesa.

Personajele.
Pe langa cei noua ingeri a caror simbolistica este in aceiasi nota cu cea a Fecioarei - respectiv legatura dintre imparatia cereasca si cea lumeasca, culoarea albastra a cerului si cea rosiatica a pamantului, elementul cel mai misterios este Fecioara ce-si poarta coroana perlata pe capul complet ras.
Normal, este rasa in cap pentru ca asa era moda muritorilor in vremurile acelea. Insusi rolul Fecioarei este jucat de o muritoare pe numele ei Agnès Sorel.

Agnès nu era alta decat amanta regelui Charles VII (acel Charles care ii datora tronul Ioanei D'arc). Sorel este chiar considerata prima amanta oficiala din Istoria Frantei. Din relatia ei cu regele s-au nascut patru copii.

Insa, curios, nu regele a fost cel care a comandat tabloul, ci protejatul lui: tresorierul Etienne Chevalier.
Urcata in tronul decorat cu perle uriase, Agnes Sorel se uita protector la pruncul Isus. Aceasta la randul lui priveste in afara tabloului si arata cu degetul spre ceva ce nu se mai vede.

In locul indicat de prunc exista un al doilea panou. Lucrarea era un diptic. Cele doua panouri au fost ulterior separate. Panoul cu Fecioara se gaseste la Antwerp iar celalalt panou la Berlin.
In acest al doilea panou, Fouquet l-a pictat pe Etienne Chevalier si pe patronul sau onomastic, sfantul Stefan. Acesta din urma il prezinta pe Chevalier fecioarei Maria.

Enigma
Acest Etienne Chevalier era, printre altele, omul desemnat de rege sa o aiba in paza pe frumoasa Agnès. Istoria nu consemneaza nicaieri faptul ca intre el si Agnès ar fi existat ceva. Etienne era considerat inainte de toate un cavaler "sans peur et sans reproche".
Cu toate astea, doua misterioase indicii, desprinse parca din "codul lui Da Vinci", vin parca sa confirme relatia dintre cei doi.
Primul: In anul in care Agnès la doar 28 de ani, moare de "dizenterie" (citeste: otravita cu mercur), Chevalier isi comanda un portret bizar care-l infatiseaza cu un sul de hartie iesindu-i din gura, pe care se afla urmatorul rebus: "Tant", urmat de desenul unei aripi (aile), apoi vine "vaut" urmat de o sa (selle) desenata, dupa care scrie "pour qui je", apoi desenul unei zabale de cal (mors) si cuvantul "d'amour"
Fonetic, in secolul 15 suna cam asa: "Tant elle vaut celle pour qui je meurs d'amour". Odata descifrata, ideea este simpla: o declaratie plina de durere la moartea iubitei.
Urmeaza al doilea indiciu: La Paris, sub tencuiala casei unde a locuit Chevalier, undeva deasupra unei intrari, a fost descoperita urmatoarea inscriptie gravata in piatra: "Rien sur L n'a regard" Am subliniat jocul de cuvinte in jurul numelui Sorel sau Surelle (cum se folosea la vremea respectiva).
Asa se explica, poate, de ce a comandat Etienne Chevalier un diptic, infatisand-o pe Agnès Sorel, pentru catedrala din Melun - localitatea lui natala - in anul 1450. Adica exact anul mortii ei. O metafora in care motivul inchinarii este insusi subiectul.

Initial inramat in catifea albastra brodata cu aur si argint, dipticul a stat in catedrala Nôtre-Dame de Melun pana in secolul 18, dupa care tablourile au fost despartite. Pe spatele tabloului cu fecioara scrie asa:

La Sainte Vierge
Sous les traits d’Agnès Sorel
Maîtresse de Charles VII, roi de France
Morte en 1450
Acest tablou, care a fost in altarul bisericii Nôtre-Dame de Melun, a fost facut din dorinta Maestrului Etienne Chevalier,
unul din executorii testamentari ai lui Agnes Sorel.
1775, Gaulthier, avocat

Dincolo de legende si speculatii, tabloul lui Jean Fouquet, "La Sainte Vierge de Nôtre-Dame de Melun" ramane una dintre acele opere de arta care depasesc cu mult vremurile cand au fost facute.

Jehan Foucquet (Jean Fouquet) (1420 - 1481)

Romania colorata a lui Horst Grund

2009-06-29T17:28:00.000-07:00

Am sa incep cu doua vorbe despre Horst Grund (29 Iulie 1915-8 Mai 2001) si-am sa spun ca a fost unul din cameramanii germani in timpul celui de-al doilea razboi mondial care a documentat pe pelicula, pentru buletinele saptamanale de stiri ale Reichului, mersul trupelor germane pe frontul de rasarit.
In materie de cinematografie de razboi a venit cu o idee originala. In timpul unui atac al aliatilor, nefiind decat el singur, fara asistent, a cuplat pe un singur cap de trepied doua aparate de filmat cu focale diferite: o Askania Z cu un teleobiectiv de 300mm si un Arriflex de 75 de mm.
Incadrarea o facea printr-un binoclu prins deasupra aparatelor.
Pe langa Arriflexul si Askania din dotare avea cu el si o Leica. Nu, n-a pus si camera pe trepied ca sa faca si poze. Pozele le facea separat. Si aici vine partea interesanta.
In drumul spre Rusia, Horst Grund a facut cateva fotografii si in Romania. Poate ca a facut mai multe imagini decat am gasit eu. dar chiar si asa este interesant de vazut cum arata Romania anului 1941 in culori. Foarte multe dintre poze au fost facute in zona Dobrogea-Marea Neagra, el fiind corespondent atasat trupelor de marina.
Asadar:
In prima imagine titlul pozei spune "coloana de soldati intr-un oras". Evident este Bucurestiul la piata Kogalniceanu

Imaginea asta e absolut colosala: Nazisti facand safteaua unor tiganci florarese... (nu-mi dau seama unde este fotografia facuta)

Eine butelkutzan mit tzuikan ?

Copii de prin Dobrogea

O turcoaica si un turc, posibil pe undeva pe langa Braila

O biserica de prin zona deltei (?)

Un lipovean in fata acelei biserici

Un taran si un copil

titlul original este Romania - marinar pescar barbos

Marea Neagra

Dobrogea

Concurs de aruncarea stufului intre matelot si Capitan

Vacar dobrogean calare

Soldat desenand marea. In planul doi se vede Constanta

Cazinoul din Constanta

Tot cazinoul

Constanta vazuta dinspre port. La chei este ancorat puitorul de mine "Carol"

Soldati marsaluind prin Constanta

Constanta

Soldati romani prin Constanta. De remarcat faptul ca, desi aflati in mijlocul celui mai mare macel al omenirii, oamenilor le pasau de flori. Generatie dupa generatie lumea cumpara tot mai putine flori. Cumparam doar constransi de obligatii din pacate.

"Resedinta de vara a regelui Carol" - asa se cheama fotografia.

Asta-i chiar Horst Grund

Tot el cu un "Kamerad"

O mitraliera pe afet si un arriflex pe trepied

Mitralior si operator. Constanta in planul doi.

Horst Grund
Frumoasa e Constanta (dar mai frumoasa-i viata)

Pe acoperisul unei vile din Constanta (sau cel putin asa zice titlul)

Cherchez la femme...

Soldati romani marsaluind

Un Dornier 24 (locul seamana cu Sf. Gheorghe)
Sistemul cu 2 aparate de filmat de care pomeneam mai sus

Pe Marea Neagra - Horst Grund si Leica

(In acelasi context, interesante sunt si cele 5 poze ale lui Hugo Jaeger, tot din 1941)

Jean Auguste Dominique Ingres - "Printesa de Broglie"

2009-06-25T12:36:00.001-07:00

Pana sa vad in realitate primul tablou pictat de Ingres, nu eram un mare admirator al picturilor lui. Le stiam, le vedeam ca fiind importante, dar nu eram impresionat.
Asta pana am vazut prima oara la Metropolitan tabloul numit "Printesa de Broglie" sau pe numele intreg (faceti loc) "Printesa Albert de Broglie, née Joséphine-Eléonore-Marie-Pauline de Galard de Brassac de Béarn"

Ingres a detestat intotdeauna portretele la comanda. Pictura istorica era in vremurile de atunci "all the rage" si asta era ceea ce isi dorea el sa faca.
Pictat in jurul anului 1852, tabloul este aparent ultimul portret comisionat artistului infatisand o femeie.
Pe langa dimensiuni (tabloul este in marime naturala), puterea este data de compozitia simpla de forma piramidala.

Volumul suprafetelor (fie ca-i vorba de atlazuri, dantelarie sau carne) o fac pe femeia din tablou sa fie vie. Ingres a vrut-o sa semene cu o statuie greceasca, insa te uiti la ea si ea iti raspunde cu o privire de lenesa melancolie, din inaltimea statutului ei social.

In dreapta sus este blazonul familiei care-i asigura trufia aristocratica.

La gat poarta in loc de crucea clasica un medalion ce imita un artifact paleocrestin. Asa era moda in vremurile alea.

Tot in spiritul giuvaerurilor neoclasice sunt si bratarile, inelele si cerceii.

Pe scaun sunt aruncate nonsalant manusile albe de matase, evantaiul inchis si un sal brodat cu fir de aur. Ele ne spun ca femeia se intoarce de undeva de la un bal sau o soarea oarecare. E un moment oarecum intim, cand personajul iese din spatiul public si intra in cel domestic.

Tabloul, care si acum pastreaza rama originala aleasa de Ingres in 1853, a fost comandat de sotul femeii Jacques Victor Albert duce de Broglie (mai tarziu prim ministru al Frantei).

La cativa ani dupa terminarea tabloului, pe cand avea 35 de ani, printesa de Broglie moare de tuberculoza. In urma nefericitului eveniment, Jacques Victor muta tabloul intr-o alta incapere, in spatele unor draperii. Lucrarea ramane in posesia familiei de Broglie pana in anul 1958 cand se alatura colectiei private Robert Lehman (cea mai mare din America) si ulterior donata Muzeului Metropolitan in 1969.

Bine de stiut

2009-06-23T10:29:00.000-07:00

Oarecum acunsa pe Youtube se afla o colectie de cinematografie ruseasca aproximativ 80 de lung metraje titrate in engleza (nu stiu cat o sa mai dureze din pricina problemelor de copyright). Asa ca ma grabesc sa vad/revad cat mai multe, cat mai repede.
Pomenesc doar cateva din cele mai stiute filme de acolo:

Gara pentru doi
Andrei Rubliov
Anna Karenina (1967)
Oglinda
Moscova nu crede in lacrimi
Nostalgia
Pe Donul linistit
Cainta
Calauza
Taxi Blues
Zboara cocorii
Insula
Intoarcerea
Piesa neterminata pentru pianina mecanica
Razboi si pace (varianta scurta de 5 ore)
Albul Bim ureche neagra.

Filmele sunt taiate in bucati de 10 minute minute, insa puse impreuna sub forma de playlist ca sa nu stai sa cauti urmatorul fragment.
Deci, link-ul :
AICI

Anatomia obiectivului de 50

2009-06-20T10:15:00.000-07:00

Acum cateva luni, aparatul foto a luat o cazatura in bot.
Camera nu a avut nimic, insa obiectivul (Canon 50mm f/1.8) s-a facut pe din doua.
Pentru cei interesati sau doar curiosi, asa arata maruntaiele celui mai simplu obiectiv EF

"Za"

2009-06-19T11:59:00.000-07:00

M-a impresionat nu atat lista in sine. Comparativ cu numarul total al crimelor politice din perioada respectiva, 346 de condamnati la moarte sunt o nimica toata.
Pentru mine impresionanta este semnatura.
O actiune motrice de cateva secunde si un automatism de rutina, ajung sa fie incarcate de atata filosofie existentialista. O semnatura apasata, cu creion albastru. Acel punct infinitezimal care se afla exact in centrul de refractie al istoriei si al destinului.
"Za" (se aproba) - I.V. Stalin

Lista cu 346 condamnati la moarte intocmita de Lavrenti Beria si data lui Stalin pentru aprobare in ianuarie 1940

Colosul

2009-06-17T13:34:00.000-07:00

Goya fiind pictorul meu preferat, am evitat in general sa scriu despre el aici pe blog. Nu stiu de unde sa incep si unde sa ma opresc.
Totusi. Acum cateva luni, am citit un articol in editia online a gazetei englezesti "Times" un articol care sta sub titlul "O greseala colosala? Lumea artei tulburata de capodopera lui Goya"
Asa cum o arata si jocul de cuvinte din titlu este vorba despre tabloul numit "Colosul". Adica acesta:

Ideea e urmatoarea. Dupa multi ani, timp in care a fost privita drept una din marile lucrari ale lui Goya, s-a descoperit ca a fost pictata de Asensio José Luis Diez. Dupa ce s-au uitat atent cu lupa la tablou au vazut ca nu-i bine pictat (sau nu asa de bine cum se asteptau de la Goya) si cand au pus lupa intr-un colt au vazut ca acolo scrie mititel A.J.
(Ca o lamurire: Acest Diez a fost mana dreapta a lui Goya cand a pictat frescele din "La Ermita de San Antonio de la Florida" si semna cu initialele A.J.)
Hotararea a fost definitiva. Tabloul a fost scos din catalog si trecut sub rubrica "in stilul lui Goya"
Taberele sunt impartite. Cativa continua sa creada, totusi, ca autorul este Goya.
Printre necredinciosi ma numar si eu. Nelamurirea mea este una simpla. 80 de ani cat a fost expus la Prado, nu s-a uitat nimeni in coltul tabloului sa vada ce scrie acolo?
Si-apoi, descoperirea mie imi pare cel putin bizara, verdictul dat cu usurinta, avand in vedere greutatea metaforica a lucrarii. Facand o comparatie e ca si cum ai spune ca s-a descoperit ca "Luceafarul" e scris de Veronica Micle pentru ca Eminescu nu avea cum sa foloseasca pleonasmul "cobori in jos" iar pe spatele manuscrisului scria V.M.. E absurd.
Nu contest faptul ca e posibil sa existe 2-3 pensule date de Luis Diez, insa povestea din tablou este mult prea mare pentru ucenicul lui Goya. Este echivalentul pictat al romanului "Razboi si Pace".
Asa cred eu.

Am uitat (evident)

2009-06-15T11:33:00.000-07:00

Stiam eu ca e in Iunie, pe la inceput, dar nu mai tineam minte exact ziua. Ma refer la faptul ca, din 6 Iunie, am intrat in al patrulea an de cand ma opintesc la blogul asta.
Asa ca, momentul fiind expirat, in loc de "Ziua Blogului Meu" am sa sarbatoresc "Ziua Cititorului Blogului Meu". Am sa-ti multumesc pentru ca ai trecut pe-aici, ai citit si ai lasat comentarii frumoase care m-au impins sa mâzgălesc mai departe.
Multumesc.

Un tablou, un nebun si o ploaie de aur

2009-06-12T13:39:00.000-07:00

15 Iunie 1985.
Uniunea Sovietica.
Leningrad.
Pentru angajatii muzeului Ermitaj este o Sambata ca oricare alta. Este aproape ora pranzului cand randurile vizitatorilor incep sa se ingroase.
In muzeu intra un tovaras deranjat psihic, avand in mintea-i tulbure un scop precis iar in buzunar un cutit si o sticluta cu acid sulfuric. Se duce direct la un anumit tablou, il stropeste cu acid dupa care il sfasie de doua ori cu lama cutitului.
Lucratorii muzeului raman blocati. In Uniunea Sovietica nimeni nu indraznea nici macar sa se gandeasca la asa ceva.
Dupa ce ordinea publica a fost adusa sub control (nu e greu de imaginat prin ce mijloace avand in vedere ca nici acum nu se cunoaste numele atentatorului) tabloul a fost scos din rama, dus intr-o camera, asezat in picioare si timp de ora si jumate angajatii luau apa in gura si o pulverizau pe tablou ca sa stopeze arsura acidului.
Pe seara, cand procesul chimic a fost definitiv oprit, aproape o treime din tablou era distrusa. Din nefericire aceasta treime era exact in mijloc.
Dar in URSS, "un monument al barbariei" nu trebuia sa existe. Tabloul trebuia restaurat.
Cu un amstec de miere si clei de sturion au fost reparate straturile de vopsea care incepusera sa se desprinda. Din pricina "dusului" care a stopat acidul, tot vernis-ul devenise laptos si a trebuit ca tabloul sa fie tinut in vapori de alcool.
Au fost prelevate esantioane si puse la microscop, panza radiografiata, locurile unde vopseaua s-a topit si s-a amestecat cu grundul au fost inlaturate milimetric si repictate dupa tehnica originala, etc.
A durat cu totul aproape 13 ani, pana cand tabloul - acum inramat sub sticla - a fost re-asezat in galeriile Ermitajului.
Tabloul, unul din reperele colectiei inca din 1722 cand a fost cumparat de catre Ecaterina cea Mare, se numeste "Danae" si a fost pictat de Rembrandt.

Lui Rembrandt i-a servit ca prim model nevasta-sa - Saskia van Uylenburgh. Spun ca a fost primul model pentru ca mai tarziu Rembrandt s-a razgandit. A sters fata nevestei si a pictat in loc pe cea a amantei - Geertje Dircx.

Tema este una destul de prezenta in pictura apuseana. Au pictat-o Titian, Tiepolo, Tintoretto, Klimt si multi altii.
Povestea pe scurt a temei este cea a unei femei (Danae) care este inchisa de catre tatal ei. Acestuia ii fusese prezis ca va fi omorat de catre nepotul lui. Dar cum Danae nu avea niciun copil, batranul isi inchide fata.
Numai ca, intr-o noapte, Zeus afland de frumusetea femeii, se transforma intr-o ploaie de aur si astfel ajunge in camera fetei. Evident, Danae ramane insarcinata, il naste pe Perseu care, cativa ani mai tarziu, implineste profetia si il omoara din greseala pe batran.

Acest moment, chiar de dinaintea venirii lui Zeus, este surprins de Rembrandt.
Nu vedem ploaia de aur, ci doar pe Danae orbita de stralucirea ei.

Cat de simplu, si cat de frumos.

O cina romantica la lumina celularelor

2009-06-11T19:17:00.000-07:00

In 1990, era la televizor un video-clip "Scorpions - Wind of Change". Arhi-cunoscut. Din loc in loc erau intercalate imagini ale spectatorilor care aprindeau brichete. Un covor de mici luminite. O imagine foarte frumoasa.

2009, un alt concert, al altcuiva. Nu conteaza al cui pentru ca nu la asta am sa ma refer. Am sa ma refer doar la covorasul de luminite.
De data asta nu mai era nicio bricheta. Erau doar telefone mobile care filmau/fotografiau.

Acum fie ca sunt eu demodat (moda cu brichetele era, totusi, acum 20 de ani), fie ca intr-adevar este o bizarerie, m-a nedumerit urmatorul lucru: care-i spilu' sa platesti un bilet in primele randuri, ca sa vezi tot concertul printr-un patratel chinuit. Apoi sa mergi acasa si sa constati ca tot ce ai "filmat" este, in cel mai fericit caz, un rahat mic si tremurat de culoare albastra.
(Apropos, tot ceea ce filmau oamenii aia cu celularele, se gaseste de vazut in High-Definition pe Youtube.)

Povestea cu luminitele nu se opreste aici.
Daca, totusi, chiar vrei sa vezi concertul cu ochii tai si - ca pe vremuri - sa iei parte la corul sutelor de luminite, tot telefonul celular iti vine in ajutor cu... o poza feerica a unei brichete aprinse.

Ce romantic!

Türk Sinemasi

2009-05-27T18:32:00.000-07:00

Este Miercuri seara. Si ce poate sa fie mai relaxant decat sa faci un top 5 de Türk Sinemasi.
(Türk Sinemasi = "cult movies" turcesti = echivalentul cinematografic al adidasilor turcesti contrafacuti, pe care scria Plima in loc de Puma)
Asadar:

Locul 5 - "3 Dev Adam"
Un film cu Omul Paianjen si Capitan America (Turcia)

Locul 4 - "Dünyayi Kurtaran Adam" (Razboiul Turcesc al Stelelor)
In rolul principal Cüneyt Arkin

Locul 3 - "Supermen Dönüyor" (traducerea e de prisos)
In rolul lui Supermen (sic) nu stim cine joaca, dar joaca bine.

Locul 2 - "Korkusuz"
In rolul lui Rambo exceleaza Serdar

Locul 1 - "Kara Șimșek" (Box! Box! Box!)
in rolul lui Rocky cine altul decat tot faimosul Serdar

*******

La sectiunea rip-off-uri straine, altele decat turcesti, premiul de excelenta merge in indepartata Indie pentru o indrazneata re-interpretare Bolywoodiana a cuplului Superman + Femeia Paianjen (?)

Duminica asta la Met.

2009-05-20T11:26:00.000-07:00

Am zis eu ca nu mai merg la expozitiile temporare de la Metropolitan, dar tot m-am dus. Duminica asta am vazut foarte-laudata-expozitie: "The Model as Muse: Embodying Fashion".

Expozitia este un traseu circular, avand ca punct de plecare / sfarsit "femeia cu elefanti" (o rochie de seara Christian Dior din anul 1955, pe vremea cand Yves Saint Laurent era asistent).
Treci dintr-o decada in alta incepand cu sfarsitul anilor 40 si pana in zilele noastre.
Fiecare decada are o (sa-i zic asa) "diorama". Manechine imbracate in haine originale ale designerilor epocilor respective (e.g. Chanel, Marc Jacobs, etc.), muzica tot din perioada aia, retroproiectii, efecte speciale... Impresionant chiar si pentru cineva profan in materie de moda (asa, ca mine).
Mai multe decat pot eu sa povestesc se pot vedea aici si aici.
Problema mare (si care nu apare in imaginile astea) a fost audienta. Era omor - ca sa folosesc o exprimare dulce. Mergeai ca la biliard - odata intrat pe o anumita traiectorie, era greu sa mai deviezi. Eu m-am trezit pe contrasens - respectiv am vazut expozitia incepand cu zilele noastre si apoi mergand tot inapoi pana in 1948. Bun si asa.
Inedit sa vezi poza din Vogue si alaturi originalul.

Si pentru ca imi mai ramasese timp, m-am mai invartit pe-acolo. Un tablou care mi-a placut a fost "L'Amazone" sau "Femeie in costum de calarie" - de Gustave Courbet.

Despre acest tablou Mary Cassatt spunea ca este cel mai frumos portret de femeie pe care l-a pictat vreodata Courbet. Cred ca asa si este.
Courbet nu a expus niciodata acest tablou si nimeni nu prea a stiut pe cine reprezinta.

Prima candidata pe lista posibilelor modele a fost Louise Colet, care conform speculatiilor ar fi fost si unul din modelele de inspiratie ale lui Flaubert pentru M-me Bovary.

Dar nu era ea in tabloul lui Courbet. Nici nu seamana.
In tablou este Madame Laurier in anul 1856 - anul casatoriei cu avocatul Clément Laurier.

Courbet ii pictase si acestuia portretul in acelasi an. Probabil asa a fost identificata femeia din tablou.
Tabloul lui Clément Laurier se afla tot in America, expus la Milwaukee museum of art.

Deciziile pe care mai tarziu le regreti...

2009-05-20T11:23:00.000-07:00

Pantofii venetiencelor

2009-05-12T11:51:00.000-07:00

La Metropolitan Museum exista o gravura de Pietro Bertelli intitulata "Curtezana Veneta si Cupidon orb" (in secolul XVI Venetia era faimoasa nu atat pentru vedute, cat mai ales pentru curtezanele ei).
Gravura in sine este stramosul eroticismului interactiv. Privitorul ridica fusta curtezanei sa vada ce se ascunde sub ea. Nu era doar un spectator, ci un participant al jocului voyeuristic.

Bine-nteles, la vremea lor, astfel de lucruri faceau sa pompeze adrenalina prin inimile barbatilor. Patru sute de ani mai tarziu nu vedem decat un intreg harnasament de dresuri, incorsetari si budigai stransi ermetic in sireturi. Mai vedem insa si o pereche de chopine. Defapt aici vroiam sa ajung, la chopine.
Initial, incaltarile acestea excesiv de inalte, au avut un scop utilitar - puneau cucoanele deasupra baltoacelor, noroaielor si strazilor inundabile ale Venetiei.
Treptat, au devenit un simbol al statutului social. Inaltimea chopinelor era direct proportionala cu bunastarea posesoarei.
Astfel, ajungeau uneori sa aiba inaltimi ametitoare - jumatate de metru, poate si mai mult. In astfel de cazuri extreme, cucoana mergea tinandu-se de slugi. O placere.

Chopinele pot sa fie admirate intr-un frumos si cunoscut tablou al lui Vittore Carpaccio - "Doua Doamne venetiene"

Intr-un tablou de Paris Bordone - "Cleopatra"

Sau in colectia de costume a muzeului de arta din Boston.

Lorenzo Lotto - Venus si Amor

2009-05-07T08:26:00.000-07:00

Povestea infatisata te face sa clipesti marunt si sa te-ntrebi:"Nu vad eu bine? Amorasul ala face pipi pe femeia asta goala?" Cine isi mai aduce aminte de relatiile de rudenie ale mitologiei poate chiar sa remarce ca amorasul face shushu direct pe maica-sa (Venus era maicuta lui Cupidon).

Nu se stie pentru cine, dar se stie cand a fost pictat acest tablou - pe la 1525.
Simbolistica este stufoasa.
Luata ca ansamblu, pictura este echivalentul vizual al unui "epithalamion" - adica, pe scurt, un poem nuptial.
Foarte probabil, Venus are chiar chipul miresei reale. Pe cap are voalul de mireasa, tiara de nunta si cercei din aceiasi familie - dupa cum era moda la Venetia in vremurile alea.

Cupidon tine in mana o coroana de mirt si o cadelnita cu tamaie - doua elemente care nu trebuiau sa lipseasca unei camere nuptiale. Iar in legatura cu ceea ce face el prin deschizatura coronitei, ei bine este vorba despre fertilitate si despre noroc. Nimic altceva.

Partea de sus si partea de jos a tabloului sunt antagonice.
Sus avem o scoica - dintre toate simbolurile, este poate cel mai evident datorita felului in care a fost pictata. Probabil daca nu avea cochilie, nu mai semana deloc cu o scoica.

Alaturi, pe fundal, strans lipita de copac este iedera ca simbol al fidelitatii.

Jos, cum spuneam, avem opusul. Sarpele ca simbol al ispitei.

Bine-nteles nu putea sa i se ureze miresei sa cada in ispita. Asa ca Venus are langa ea o jordie cu care sa-l articuleze pe Cupidon in eventualitatea ca o sa traga cu sagetile cand nu este cazul.

Tabloul se afla la Metropolitan Museum of Art din 1986.

Merci de informatie

2009-05-03T08:51:00.000-07:00

Este intristator cat de urat se poarta romanii cu romanii.
Cum pretuim laturile si aruncam cu laturi in cei pe care trebuie sa-i pretuim. O inversata scara a valorilor.
Pe 12 Aprilie un articol semnat de Ionel V., de profesie ziarist, pomeneste despre Dumitru Dediu. Putini romani mai stiu... rectific: FOARTE putini romani mai stiu cine este Dumitru Dediu.
Locul din gazete unde trebuia scris despre el a fost luat in posesie de abjectul cotidian. De copiii minune si de cei de aur ai lautaritului gretos, de cosciuge fotografiate din toate unghiurile, de cururile goale de la pagina 5.
Ei bine, Dumitru Dediu a fost unul dintre cei doi cosmonauti care trebuiau sa zboare in programul Intercosmos. Birocratii (prea putin conteaza daca acestia erau romani sau rusi) l-au preferat pe Prunariu.
Ziaristul nu a scris articolul pentru ca noi sa aflam cine a fost Dumitru Dediu, ce eforturi supra-omenesti presupune un astfel de drum catre minutele alea cand ai sansa sa porti steagul tarii tale intr-un loc unde niciun roman nu a mai fost, ce inseamna sa lupti ca sa ajungi primul si ce dureros este sa pierzi din vointa altora.
Nu. Povestile astea nu intereseaza pe nimeni.
Articolul lui Ionel V. (articol ce incepe cu un titlu care-ti ridica parul pe ceafa: "Unul a zburat, altul a clacat") povesteste despre o istorioara AUZITA de la Prunariu, pe care acesta la randul lui A AUZIT-O de la un rus. Conform povestii, SE PARE CA, de suparare, Dediu a baut votca si a vrut sa se arunce intr-un lac sa se omoare.
Ca un mare investigator ce se afla, Ionel V. suna acasa la Dediu ca sa afle daca e adevarat. Dediu este grav bolnav. Investigatorul nu se lasa - vorbeste cu nevasta lui Dediu. Femeia neaga. Negand, povestea intitulata (tineti-va bine) "Eşec înecat în votcă" nu mai are niciun haz. Asa ca ziaristul, dupa ce mustaceste neincrederea in cele spuse de femeie, trece mai departe la alte povestioare pline de miez. Titlul:
"CONTRABANDĂ - Volodea voia ceapă. Prunariu i-a adus-o"
Aici aflam cum Prunariu i-a adus pe ascuns lui Vladimir Kovalionok ceapa verde pe statia orbitala.

Da. Acum suntem informati: Romanii au avut doi cosmonauti in istorie - unul era un sinucigas betiv, iar altul cara ceapa cu racheta.

Dumitru Dediu

Soyuz 40 la lansare

Cosmonautii programului "Intercosmos"

Cosmonautii de rezerva - Dediu si Yuri Romanenko

Dediu si Prunariu (primii doi din stanga) - piloti de vanatoare

Se zice ca...

2009-04-30T12:41:00.000-07:00

In Romania a existat inca din vremurile de-nceput ale ziaristicii tipul acesta de jurnalism periculos al lui "se pare ca", "se zice ca". Singura diferenta este ca cum 133 de ani inca se mai luau precautiunile de rigoare.

[8 septemvrie 1876] - O DIAGNOZÃ SUPERFICIALÃ
"Se zice cã, sunt acum douã sãptãmâni , o domnisoarã din hotelul Rusia, simtindu - se în stare anormalã, a chemat si consultat pe d. dr. Otremba, care a constatat o graviditate cam de trei luni; în urmã, consultând pe d. dr. Max, acesta fãrã a tine samã de împrejurãri au întrebuintat un instrument metalic care a provocat avortare. Fãtul, productul conceptiunei, se pãstreazã si astãzi la d. dr. Ratcu, unde se poate vede.
Dacã aceasta este adevãrat, parchetul ar trebui sã nu stea inactiv, cãci faptul constituie un delict pedepsit de lege. În caz contrar sã se constate cã d-rul nu este culpabil si cã este o acuzatiune nefundatã ce i sã aduce, ce[e]a ce nu trebuie sã esiste."

Patru zile dupa....

[12 septemvrie 1876]

"Publicãm mai la vale rãspunsul d-lui dr. Emil Max la notita inseratã în ziarul nostru no. 100 din 8 septemvrie si declarãm cã asertiunile cuprinse în ea sunt provenite din informatiunele ce ni le-a dat d. dr. Ratcu.

Domnule Redactor,

În foaia d-voastrã No. 100, din 8 sept., am cetit o notitã sub titlul ,,o diagnozã superficialã" pe care vã rog a o rectifica în modul urmãtori:
1) Nu este adevãrat, cã d. dr. Otremba a constatat graviditate la numita damã.
2) Nu este adevãrat cã eu am aplicat niste instrumente care ar fi provocat avortare.
Ci faptul este precum urmeazã: în luna lui iunie anul curent am vizitat ca medic de câteva ori pe numita damã la otelul Pârlita , tratând-o pentru niste crampuri de stomah si, vindecând-o , n-am mai vãzut-o pânã la mijlocul lui august, pe când într-o noapte am fost chemat la otelul de Rusia la o damã bolnavã de facere; sosind acolo am recunoscut pe sus numita damã, care se afla în adevãr periculos bolnavã din cauza unei emoragii însemnate; pe lângã bolnavã am gãsit pe onor d. dr. Ratcu, care scosese un fãt avortat dintr-însa, la care ocazie s-a rupt funia buricului si d-sa sã nãcãja deja de trei oare spre a scoate si locul rãmas înãuntrul si a opri emoragia.
Dupã ce am dat ajutorul necesar si am parvenit a opri scurgerea de sânge , am discutat cu d. dr. despre etatea fãtului, care pretindea d. dr. cã ar fi de 5 luni trecute, pe când eu sustineam etatea ca de 10— 12 sãptãmâni . Cu scop de convingere, d. dr. Ratcu a luat fãtul cu dânsul si dupã câteva zile, întâlnindu - ne , a convenit cã, dupã mãsurare si studiare cu ajutorul cãrtilor si a unui coleg al sãu, a constatat în adevãr etatea fructului ca de 3 luni.
Dupã care am si uitat cazul cu totul, pe când ieri mã trezesc cu sus citata notitã în jurnalul d-voastrã, prin care mã vãd lovit într-un mod inesact si rãutãcios în onoarea si stiinta mea.
Resping cu indignatiune acest atac si cu aceastã ocazie nu pot a mã abtine de surprindere asupra usurintei unui jurnal „oficial si serios" care vine a ataca prin publicitate reputatiunea si stiinta unui om ce este în drept a zice cã, prin aplicatiunea sa în timp de 16 ani, a dat urbei si tãrei destule dovezi de capacitate si onestitate.
Primiti d-le Redactor încredintarea considerati[e]i mele.
Emil Max, doctor în medicinã si în hirurgie, acoucheur si profesor artei mositului.

Nimeni nu ne poate obliga de a crede sau nu întâmpinarea d-lui dr. Max; cel putin informatiile cuprinse în notata noastrã si în întâmpinarea de mai sus sunt egale în privirea valorii sorgintii de unde ne vin si am publicat, cu aceeasi nepãrtinire, atât pe una cât si pe ceilaltã. Prin urmare la rândul nostru respingem imputarea de usurintã si declarãm cã pentru noi si una si alta din pãrti au dreptul a pretinde o egalã încredere. Dacã faptul în sine e eronat sau nu, e o cestiune pe care nu o poate rezolvi redactia unei foi (a cãrei bunã credintã poate fi indusã în eroare), ci numai specialisti care ar lua afacerea asupra - li spre cercetare."

Amanunt: articolele sunt scrise de Mihai Eminescu.

In seara asta caramizim in familie.

2009-04-28T08:45:00.000-07:00

Cand eram in liceu era un banc. Se duce un European sa vada un film intr-un cinematograf din Pretoria. La un moment dat ii vine sa mearga la toaleta. Nefiind de-al locului si nestiind unde este toaleta il intreaba pe vecinul de scaun (tot un alb):
- Nu te supara, unde este toaleta?
- Aaaa... pai noi aici in Africa de Sud facem pipi de-aici de sus de la balcon.
- Pai si nu sunt oameni jos.
- Nu. Sunt doar negri.
- OK...
Zis si facut. In timp ce isi executa rutina peste cei de la parter, se aude de jos o voce:
- Mai plimb-o baaa!!!

Mi-am adus aminte de bancul asta stupid cand am auzit ca ieri s-au decernat premiile UNITER care se vor un fel de Oscar al teatrului romanesc.
Dar la Oscar se mai variaza premiantii. Se da un an si la negrii, la indieni, la cutare sau cutare grup de interese, se fac speculatii, mici pariuri, pronosticuri.
La UNITER nu trebuie niciun pronostic. Caramida cruciata merge aproape an de an in acelasi loc.
N-as vrea sa fiu inteles gresit. Victor Rebengiuc si Mariana Mihut sunt doi actori mari. Nu exagerez sa spun ca sunt legende ale teatrului romanesc. Totusi:

1993

(CASTIGATOR) Victor Rebengiuc pentru rolurile Iosef Kaplan din spectacolul „Forma mesei“ de David Edgar (Teatrul L.S.Bulandra) si Svetlovidov si Smirnov din „Comedii… comedii“ de Cehov (Teatrul Odeon)
(CASTIGATOR) Mariana Mihut pentru rolul Popova din spectacolele „Comedii… comedii“ de A.P.Cehov (Teatrul Odeon) -

nota: in acelasi an Stefan Iordache nu castiga niciun premiu pentru rolul din Titus Andronicus

1994

(nominalizat) Victor Rebengiuc pentru rolurile din spectacolele Teatrul Comic de Goldoni si Mephisto adaptare de Horia Garbea (Teatrul Bulandra)
(nominalizat) Mariana Mihut pentru rolurile din spectacolele Porunca a saptea de Dario Fo si Teatrul Comic de Goldoni (Teatrul L.S. Bulandra)

1995
-

1996
-

1997

(CASTIGATOR) Victor Rebengiuc, pentru rolul Dodge din spectacolul „Copilul ingropat“ de Sam Shepard
(CASTIGATOR) Mariana Mihut, pentru rolul Halie din spectacolul „Copilul ingropat“ de Sam Shepard (Teatrul L.S.Bulandra)

1998

- Premiul de Excelenta: LEOPOLDINA BALANUTA, MARIANA MIHUT, ILEANA STANA IONESCU pentru exceptionala lor interpretare in rolurile din spectacolul O batista in Dunare de D.R.Popescu

1999

- (nominalizata) Mariana Mihut pentru rolul Nikita Zotov din spectacolul „Petru“, de Vlad Zografi (Teatrul L.S.Bulandra)

2000 -

2001 -

2002 -

(nominalizat) Victor Rebengiuc pentru rolul Serebreakov din spectacolul „Unchiul Vanea“ de A.P.Cehov (Teatrul L.S.Bulandra)

2003

- Premiul pentru întreaga activitate: VICTOR REBENGIUC

2004

- Premiul pentru cel mai bun actor in rol secundar: Victor Rebengiuc pentru rolul Jevakin din spectacolul Casatoria de N.V. Gogol la Teatrul „L.S. Bulandra“

2005

- (CASTIGATOR) Mariana Mihut pentru rolul Inna Rassadina din spectacolul Sorry de Aleksandr Galin la Teatrul „L.S.Bulandra” Bucuresti

2006

- (CASTIGATOR) Victor Rebengiuc pentru rolul Preobrajenski din spectacolul „Inima de caine“ dupa Mihail Bulgakov de la Teatrul National din Bucuresti

2007 -

2008 -

2009

(CASTIGATOR) Cea mai bună actriţă în rol principal - Mariana Mihuţ pentru rolul titular din spectacolul Lear la Teatrul Bulandra, Bucureşti
(CASTIGATOR) Cel mai bun actor în rol principal - Victor Rebengiuc pentru rolul Willy Loman din spectacolul Moartea unui comis voiajor la Teatrul Bulandra, Bucureşti.

Parerea mea...

Al noualea tablou al Victorinei Meurent

2009-04-20T11:12:00.001-07:00

Victorine Meurent, pictorita cu oarece faima in timpul vietii - in sensul ca a reusit sa expuna in cateva randuri la salonul unde erau refuzati cu obstinatie impresionistii, a ramas in istoria artei mai putin pentru tablourile pe care le-a pictat ci pentru cele in care a fost pictata.
M-lle Victorine a fost ani buni modelul favorit al lui Manet.
De comun acord a fost recunoscuta in 8 + 1 tablouri celebre. Spun + 1 pentru ca, banuiesc, nu foarte multa lume stie care este al noualea tablou unde se ascunde Victorine Meurent.
Asadar, aceste tablouri sunt:

1) "Cantareata strazii"

2) "Mlle V. en costume d'espada"
3) "Portrait de Victorine Meurent"

4) "Le Déjeuner sur l'herbe"
Aici este defapt o combinatie intre figura Victorinei Meurent si corpul plinut al Suzannei Leenhoff - companionul de viata al lui Manet

5) "Olympia"

6) "La Femme au perroquet"

7) "Femeie cantand la chitara"

8) "Le Chemin de fer" sau "Gare Saint-Lazare"

Si, in fine, al noualea tablou de care spuneam.
9) "Le Joueur de fifre"
Despre care un articol cu speculatiile de rigoare se gaseste aici.

Aquarela pe fildes

2009-04-16T17:27:00.001-07:00

Pana mai zilele trecute, nu vazusem portrete miniaturale care sa-mi placa, sau, ma rog, miniaturi care sa-mi atraga atentia. E drept nici nu le-am dat prea multa importanta. Si asta pentru ca le-am considerat mai aproape de mestesugarie decat de arta. Portrete lucrate cu rabdarea cusatoarelor de goblenuri - adica multa munca pentru un produs indoielnic. Printese diafane si incorecte anatomic, curtieri cu obrajori rumeni, copacei abia vazuti printre aburi dulcegi, etc.
Absolut intamplator am dat peste miniaturile pictate de Sarah Goodridge la inceputul secolului 19. Mi-au placut. Sunt probabil ultimele portrete miniaturale ale Americii, pentru ca la scurta vreme aveau sa cedeze locul daguerotipurilor.
Primele doua imagini sunt autoportrete, facute folosind aquarela pe fildes (O tehnica populara in America - spre deosebire de europeni care foloseau in general ulei pe cupru, email, etc).

Sarah Goodridge a fost autodidacta - uneori (foarte rar) lucrul asta se vede, insa fara sa deranjeze, ba dimpotriva. De exemplu "Portretul domnisoarei Sarah Appleton si a motanului Sanko". Pisica imi aduce aminte de Douanier Rousseau. E pe jumatate om.

A pictat miniaturi vreme de 30 de ani (pana in 1850 cand a inceput sa o lase vederea). Cu banii obtinuti din pictura isi intretinea familia.
O piesa interesanta este aceasta miniatura infatisandu-l pe Gilbert Stuart. Miniatura este atasata unei bratari, pe care Stuart i-a facut-o cadou mamei lui. Bratara (suportul propriu-zis al miniaturii) este crosetata din par uman. Parul este al lui Stuart si al sotiei lui.

Banuiesc, dupa figura celui din portret, ca doamna Stuart nu a fost greu de convins sa-si taie parul ca sa faca bratara pentru mama soacra.

Asta se intampla in 1827.
In acelasi an, Daniel Webster (senator si personaj important al istoriei americane) ramane vaduv. In 1828 Sarah Goodrige ii face cadou o miniatura un pic diferita.
Miniatura se numeste "Beauty Revealed" si se gaseste expusa la Metroplitan Museum of Art.

Miniatura nu era un cadou de consolare. Sarah il consolase pe Dl. Webster inca de pe vremea cand sotia acestuia traia.
Aici, sunt alte cateva lucrari ale ei.

Comentariu

2009-04-15T08:49:00.000-07:00

Intr-o gazeta online, un articol: "Pianul lui Eminescu". In articol se face en-passant o referire la masca mortuara a lui Eminescu.
Sub articol, un comentariu (il reproduc litera cu litera):

"e ceva de nedescris am vazut masca lui mam incrozit mi sa fut frica de cand am vazutounde este depusa am auzit ca este din aur nu stiu daca este adevarat"

Surprinzatoare sunt doua lucruri:
1) Acest om are acces liber la internet.
2) Faptul ca lectureaza un articol legat de Eminescu.

Les Femmes de Brancusi

2009-04-12T11:31:00.000-07:00

Daca la artistii de dinainte de secolul 19 mai poti identifica pe ici pe colo cate un personaj adus din viata reala, la cei moderni lucrurile se complica. Trebuie sa te bazezi pe titlu, pe cuvantul artistului, pe insemnarile altora si, uneori, doar pe speculatii. De exemplu la Brancusi. Ai in fata un totem din lemn, un ou de piatra sau un falus metalic - Ghici cine-i? Normal, statuile respective reprezinta esenta care transpare dincolo de forma, natura fundamentala a femeilor respective iar asta poate sa fie de-ajuns privitorului. Totusi, cine este Mademoiselle Pogany? Cum arata ea sau Printesa X, atunci cand stateau in fata omului de rand si nu a lui Brancusi?
(De curand am dat peste un articol foarte bine documentat semnat de Sanda Miller intitulat "Brancusi's women", un articol care exact despre lucrul asta vorbeste).

Bine-nteles, cap de lista domisoara Pogany, pictorita Margit Pogany - probabil cea mai cunoscuta dintre relatiile pe care le-a avut Brancusi. Poate si cea mai lunga - mai bine de 25 de ani.

Eileen Lane - o americanca de origine irlandeza (pe care o convinge sa mearga cu el sa viziteze Romania spunandu-i ca n-are de ce sa-si faca probleme, o va prezenta drept fata lui)

Léonie Ricou - care l-a cunoscut pe Brancusi in salonul ei opulent din Grand Hôtel Particulier aflat pe boulevard Raspail la nr. 270. Sculptura se numeste "Madame L.R."

Baronesa Renée Irana Frachon - care si-a comisionat portretul lui Brancusi. Interesant este faptul ca portretul acesteia devine prin distilari succesive "Muza adormita".

Agnes Ernst Meyer care l-a cunoscut pe Brancusi prin intermediul (culmea) sotului Eugene Isaac Meyer, director al Ziarului "The Washington Post". Agnes devine "La Reine Pas Dédaigneuse" sculptata in marmura neagra.

"Jeune Fille Sophistiquée" nu este alta decat Nancy Cunard

Normal, nu toate femeile carora Brancusi le-a sculptat portretul sau care i-au vizitat atelierul au fost implicate afectiv cu el. Peggy Guggenheim de exemplu, (careia Brancusi ii zicea Peghitza) a fost (probabil) doar un companion placut si nimic mai mult.
Sau "Printesa X" - probabil una dintre cele mai faimoase lucrari brancusiene . Notorietatea si-a castigat-o mai cu seama datorita asocierilor obscene legate de forma acesteia. Lucrarea a fost dealtfel refuzata la salonul independentilor in 1920. "Printesa X" este aproape unanim recunoscuta drept reprezentare a printesei Marie Bonaparte (stra-nepoata lui Napoleon si sotia Printului George al Greciei). Foarte probabil forma statuii este in directa legatura cu studiile aprofundate pe care printesa le facea pe tema frigiditatii.

Profesorul Meu

2009-04-07T12:40:00.000-07:00

Toma Hirth (1937 - 2009)

Si mai si mai lat...

2009-04-04T13:41:00.000-07:00

Azi am latit blogul. La propriu. L-am facut pe trei coloane.
Am schimbat si header-ul. Imaginea noua este un fragment dintr-un tablou care se afla la Rijksmuseum. Este o natura statica despre care nu se stie exact daca este a lui Rembrandt sau nu.
In afara de asta am mai pus un slideshow feed cu imaginile de pe "Passe-Partout". Asa, ca sa fie.

Un tablou "haios"

2009-04-03T12:08:00.000-07:00

Dau intr-o zi peste o pagina de internet al carei titlu zice asa: "Ha ha ha... de departe asta e cel mai haios tablou din Luvru". Sub titlu, o poza stramba si miscata a tabloului cu pricina:

Tabloul se numeste: "Portrait présumé de Gabrielle d'Estrées et de sa soeur la duchesse de Villars". Titlul este lung, dar asta este.
Asadar:
Pe cand Mihai Viteazul ii urla pe turci in mlastina de la Calugareni, adica in 1595, undeva in Franta, doua muieri goale, stateau intr-o cada, iar una dintre ele o ciupea pe ailalta de o zona.
O scena destul de "risque".
Nu insa si in lumea simbolurilor secolului al 16-lea.
Inca din titlu este clar ca cele doua femei nu sunt angajate in frivolitati safice, ci sunt doar surori - respectiv blonda este Gabrielle d'Estrées. Usor de identificat dupa nebunia de pieptanatura. Satena din stanga este sora-sa, ducesa de VIllars.
Gabrielle d'Estrées a fost amanta lui Henri al IV-lea al Frantei. Regele obtinuse (direct de la Papa) OK-ul sa divorteze si ii promisese Gabriellei ca urmeaza sa o ia de nevasta. Inelul pe care aceasta il tine in mana stanga, nu este doar inelul de logodna ci este chiar inelul incoronarii.

Numai ca, Gabrielle d'Estrées ramane din nou insarcinata (ii mai facuse 3 bastarzi lui Henri). Asta este si motivul pentru care sora-sa o ciupeste cu degetele ei grasute. Pentru a ne arata calea laptelui matern.
Ca sa fie suficient de clar ca depre asta e vorba, pictorul (anonim) a adaugat in planul secund inca doua elemente. Servitoarea care coase de zor, pregatind trusoul pentru nasterea ce urmeaza, iar ceva mai la dreapta se afla "gura sobei" - simbol universal al feminitatii / maternitatii. Focul este aprins semn ca se coace ceva.
Deasupra semineului este un tablou. Un barbat cu socotelile acoperite de atlazuri rosii. Nu i se vede fata, asa ca putem doar sa banuim ca ala-i regele.
Povestea s-a terminat insa prost. Odata ce a primit inelul, Gabrielle a crezut ca aproape nimic nu o mai poate impiedica sa devina regina. S-a inselat. Sarcina s-a complicat si a murit.
Interesant este ca si acul servitoarei si ciupeala si inelul sunt operate delicat cu mana stanga. De ce? Habar n-am, poate este doar o intamplare.
Stilistic, tabloul a fost cu precizie clasat la "Seconde école de Fontainebleau" - un fel de renastere franceza cu puternice influente italienesti.
Tabloul este pictat in ulei pe un panou din lemn cam de un metru si ceva latime si a devenit "cel mai haios tablou din Luvru" incepand cu anul 1937, cand a fost achizitionat.

Frizuri (nemtesti de data asta)

2009-03-23T11:07:00.000-07:00

Unul dintre cele mai cautate cuvinte de cautare in urma caruia ajung internautii pe blog-ul meu este "frizuri". Asta pentru ca am avut mai demult un post despre o carte cu frizuri ridicole.
Asa ca, pentru a nu le face drumul pana aici zadarnic, mai postez odata ceva legat de aceasta tema - o pagina de web peste care am dat intamplator. De data asta frizuri nemtesti din timpul razboiului. Adevarate, nu à la Obersturmbanfuhrer-ul Eusebiu Stefanescu in piesele de televiziune difuzate la TV, lunea, inainte de '89.
Aici se pot vedea imagini din manualul frizerului editia 1940 precum si felul in care trebuie sa arate o tunsoare "Richtig!" si una "Falsch!"

Din nou, despre filme

2009-03-20T12:17:00.000-07:00

Ieri am tras cu ochiul sa vad ce filme mai plutesc prin spatiul cinematografic romanesc.
Unele chiar le-am vazut (Nunta Muta, Restul e tacere), unele le stiam din auzite (Supravietuitorul), iar pe altele, abia atunci aveam sa le aflu.
Unul dintre ele se numeste "Poveste de Cartier" - un film care, din cate am inteles, a avut parte de suficiente bobarnace ca sa-l mai comentez eu aici. Am vazut cateva secvente cu Copilu' de Aur si m-am lamurit.
Au urmat apoi secvente din noul film al lui Stere Gulea - "Weekend cu Mama" - Medeea Marinescu (Maria Mirabela) joaca rolul mamei.

Dupa ce vazusem ultimul film al lui Caranfil am crezut, in naivitatea mea, ca a trecut, in fine, epoca neagra a filmelor de "artea" tesute cu firul gros al injuraturilor si pseudo-verismelor de latrina. Stiu, n-am vazut filmul asa ca trebuie sa tac. Am vazut doar trailerul unde cuvintele "p-la" si "c--at" apar la fiecare colt.
Nu pudoarea ma face sa fiu iritat de faptul ca se folosesc trivialitati, ci faptul ca se folosesc gratuit. Ca sunt un artificiu, un steroid menit sa umfle niste muschi in locul unei povesti consistente.
Dar asta, cu injuratul in filmele romanesti, e deja o discutie fumata si intoarsa pe toate partile. Asa ca am sa trec ma departe la doua filme foarte misto pe care le-am vazut de curand.
Primul este "Waltz with Bashir", care (folosind un colocvialism la moda) m-a dat pe spate. E documentar, e artistic, e autobiografic, si pe deasupra e desen animat. Masacrul de la Sabra si Shatila din 1982 reconstruit din amintiri fragmentate, vise, interviuri si introspectii. Filmul a luat 26 de premii. Le-a luat pe merit pentru ca este exceptional.

Al doilea film este "Insula" (Ostrov pe ruseste) - un film articulat, o poveste care, desi simpla, este frumoasa si jucata bine.
Filmul incepe cu doi marinari (capitanul si fochistul) in timpul celui de al doilea razboi mondial. Minerialierul pe care se afla cei doi este capturat de germani. Nemtii ii dau un pistol fochistului (Anatoli) si il pun sa aleaga intre viata lui si cea a capitanului. Fochistul alege sa-l impuste pe capitan. Dupa ce nemtii pleaca, minerialierul este aruncat in aer. Numai ca fochistul supravietuieste exploziei si este gasit de cativa calugari pe o insula aproape de manastirea lor.
Trec treizeci de ani si Anatoli este acum calugar (fochistul manastirii). In toti acesti ani Anatloli s-a aflat intr-o perpetua penitenta, rugandu-se pentru iertarea crimei de care se facuse vinovat. Aceasta penitenta ii aduce totodata puteri spirituale crescande, motiv pentru care incepe sa fie cautat de oameni veniti din locuri tot mai indepartate pentru tamaduire. Pana-ntr-o zi cand are viziunea propriei lui morti intr-un viitor apropiat. Isi pregateste un cosciug si fara sa para tulburat isi asteapta sfarsitul.
In ultima zi insa, vine la el un tip impreuna cu fiica-sa - dezechilibrata in urma unei traume psihice. Anatoli o exorcizeaza pe fata. Se dovedeste insa ca tatal fetei nu este altul decat cel pe care Anatoli il omorase cu treizeci de ani in urma - capitanul. Acesta din urma ii spune ca fusese impuscat in umar si supravietuise. Capitanul (devenit intre timp amiral) il iarta pe Anatoli pentru ceea ce facuse in tinerete. Calugarul moare impacat si este inmormantat pe insula pustie.

Schematizata, cam asta este actiunea in jurul careia se construiesc dialoguri inteligente si metafore existentialiste al caror merit este ca sunt general umane si nu tin neaparat de invataturi bisericesti.
Regizorul este acelasi care facut "Taxi Blues" (premiul pentru regie la Cannes in 1990) - unul din filmele mele preferate. Surpriza a fost sa descopar ca si actorul principal este cel care a jucat saxofonistul in acelasi film. Insa fara barba si mai tanar cu 16 ani, este aproape de ne-recunoscut.

Pif

2009-02-27T09:18:00.000-08:00

Pentru cei nascuti in deceniul 1970-1980, imaginea de mai jos o sa le trezeasca poate nostalgii. Penru cei care nu stiu despre ce-i vorba, revista asta a reprezentat pentru multi templul copilariei.
Revistele se schimbau, se imprumutau sau se lasau mostenire de la fratii mai mari.
I linii mari, publicatia a trait cat zidul Berlinului (1969-1993). Dupa faliment, a incercat sa mai scoata capul de cateva ori, dar nimic notabil.

Primavara

2009-02-26T11:16:00.000-08:00

Unul dintre cele mai complexe tablouri din punct de vedere simbolistic este, cred, "Primavara" a lui Sandro Botticelli.
Doar faptul ca in tablou apar peste 500 (cinci sute !) de soiuri de plante (flori, ierburi si copaci) poate sa fie un argument indestulator.
Intr-un sens cat se poate de propriu, complexitatea tabloului trece dincolo de propriile lui margini, el fiind in directa legatura cu un alt tablou la fel de cunoscut: "Nasterea Venerei".

Tabloul este urias, la figurat si la propriu. Are doi metri inaltime si este lung de trei metri. A fost pictat de Botticelli in jurul anului 1480 iar acum se afla in galeriile Uffizi din Florenta.
Dar inainte de a ajunge acolo, a decorat peretii unei alte case. Cea a lui Lorenzo di Pierfrancesco de' Medici. Aici tabloul era asezat fata in fata cu "Nasterea Venerei" despre care pomeneam mai sus.

"Primavara" este impartita compozitional pe din doua. In stanga se afla Mercur si alaturi de el cele trei Gratii. In partea dreapta - Venus (izbitor de asemantore Fecioarei Maria) urmata de Flora si ...tot de Flora (insa mai tanara). Pe urmele ei se afla Zefirul gata sa o prinda.Exact la mijloc, deasupra tuturor se afla Cupidon sagetand-o pe ultima dintre cele trei Gratii. Aceasta din urma nu este alta decat Caterina Sforza. La foarte putina vreme dupa ce tabloul a fost pictat, aceasta devine cumnata mai sus pomenitului Lorenzo. (Ca o paranteza, dealungul vietii, Caterina Sforza a aparut in aproximativ 20-30 de lucrari de arta. Numarul exact nu este cunoscut pentru ca de cele mai multe ori ea apare "deghizata" sub forma de zeita, nimfa, Fecioara Maria, etc. S-a speculat chiar faptul ca in spatele Mona Lisei este tot ea.).

In tabloul lui Botticelii mai exista un personaj adus din viata reala: Flora imprastiind florile primaverii nu este alta decat Simonetta Vespucci - si ea candva implicata sentimental cu unul dintre fratii Medici. Aceasta este probabil un omagiu postum adus acesteia. Simonetta murise de tuberculoza nu cu mult inainte de pictarea tabloului.Spuneam ca cele doua tablouri se aflau candva fata in fata (sau cel putin asa se povesteste). Ei bine lucrul asta poate sa nu fie deloc intamplator, pentru ca sfarsitul unui tablou este inceputul altuia.
"Primavara" se termina cu Zefir si Flora, "Nasterea Venerei" incepe cu Zefir si Flora."Nasterea Venerei" se termina cu o padure, "Primavara" incepe cu aceiasi padure.
E un cerc, o ciclicitate. Sau poate e doar o intamplare. S-au scris sute de pagini si se mai pot scrie inca pe atat. S-au dat interpretari neoplatonice, interpretari deopotriva pagane si crestinesti, s-au descoperit mesaje politice, formule matematice si cate si mai cate.
Dincolo de toate astea, "Primavara" ramane ceea ce este defapt, un tablou ametitor de frumos.

Leaganul

2009-02-24T12:16:00.000-08:00

In general pictorii Rococo-ului au umplut panzele in acelasi stil in care decorau farfuriile si mobila. Scene bucolice, amorasi grasuni si poznasi, femei si barbati semanand intre ei si cu nimeni, natura coafata sauvage conform tezelor lui Jean-Jacques Rousseau, etc. Au fost si cateva exceptii insa putine. Prin urmare, "Leaganul" lui Fragonard a iesit foarte usor in fata.
Tabloul, al carui titlu alternativ este si "Accidentele Fericite ale Datului in Leagan" a fost pictat probabil pe la 1768, pentru ca Octombrie 1767 ii fusese comandat pictorului Gabriel-François Doyen.
Acesta, pudic, refuzase.
Asa ca a luat Fragonard comanda de la o persoana foarte influenta. Se pare ca era un baron pe numele lui Baron de Saint-Julien. Pe langa faptul ca era baron, era si o mare fata bisericeasca a timpului. Asa era pe-atunci.
Ma rog.
Tabloul povesteste cum, o fata (amanta clientului in realitate), in timp ce se dadea linistita in leagan a inpins (fara sa vrea) un tanar in boscheti. Tanarul, fiind cazut in tufisuri, vede (si el, tot fara sa vrea) dessous-urile tinerei.
Scena arata in semi-obscuritatea planului secundar un parintel - probabil o reprezentare voalata a celui care comandase tabloul. Acesta, datorita pioseniei, nu putea sa fie pictat in tufisuri. Asa ca sta cuminte pe o balustrada, continua sa o dea in leagan pe fata si se multumeste sa zambeasca cu ingaduinta

Tanarul cazut, este nu doar surprins de ceea ce vede, dar este si descoperit; isi tine palaria in mana. La vremea respectiva, locutiunea "un barbat descoperit" avea o a doua semnificatie clar stabilita si care-i usor de ghicit.

Din cauza impactului, pantoful duduitei sare din picior. Nici asta nu-i intamplator. Aveam sa aflu ca in simbolistica secolului 18 un picior gol si un pantof pierdut simbolizeaza pierderea virginitatii.

Comanda clientului prevedea initial ca pantoful sa fie prins de un amoras."... en faisant voler en l'air les pantoufles de madame, et que des amours les retiennent". Fragonard alege insa sa picteze amorasul sub forma de statuie. Statuia este defapt o replica a unei lucrari contemporane autorului - "Amour Menaçant" a lui Étienne Maurice Falconet.

De jur imprejurul actiunii, se afla un gard - semn ca totul are loc intr-un cadru privat.
Cititnd despre tablou, am dat peste o comparatie care merita, cred, pomenita. Poate sa fie accidentala sau nu; insa cu siguranta este interesanta.

Sambata asta, Pietro Longhi

2009-02-23T13:17:00.000-08:00

Sambata asta am ajuns la Metropolitan Museum. Am vrut sa vad “Pierre Bonnard: the Late Interiors” - Bonnard fiind unul dintre pictorii dragi mie. Nu era pentru prima oara (am mai patit asa la Diane Arbus Revelations) cand aveam sa dau peste un loc ticsit de lume.
Nu era niciun chip sa te poti uita la tablouri. Se foiau toti, vorbeau, faceau poze cu niste mici sapuniere metalice, etc. Am renuntat fara niciun regret. La urma urmei, interioarele goale ale lui Bonnard sunt cele care ma atrag cel mai putin. Imi plac portretele (Le corsage rouge, de exemplu).

In fine. Am plecat din sala respectiva si bine am facut pentru ca am descoperit un pictor depre care stiam extrem de putin, dar care de acum incolo a intrat in loja favoritilor: Pietro Longhi.
Singurul tablou pictat de el pe care-l stiam de prin carti era "Rinocerul".
La Metropolitan sunt patru tablouri pictate de Longhi. Din punct de vedere al abilitatilor tehnice, el nu straluceste. Pictura lui e la o aruncatura de bat de pictura naiva. Genialitatea lui sta in umorul fin, aluziile voalate, atentia cu care observa moravurile vremurilor in care traieste.
Unul dintre tablouri se numeste "Vizita" - Intr-un interior Venetian de conditie buna, cu pereti impracati in damasc si tablouri ale stramosilor, sunt adunate cinci personaje: O tanara, toata numai nuri, imbracata elegant, un barbat cu mantaua pe el, gata sa plece (mai mult ca sigur sotul ei) si inca trei barbati care urmeaza sa-i tina companie femeii - un preot, un profesor (care o mediteaza probabil) si un tanar care este amantul femeii. Aluzia este evidenta. Catelusul mic vine sa ia din mana tanarului un biscuit a carui asemanare cu o rusinoasa parte femeiasca este dincolo de echivoc.

Defapt acesti biscuiti (numiti buzzola) sunt o tema recurenta la Pietro Longhi. Ei apar si in alte picturi. "Ciocolata fierbinte" de exemplu. Aici biscuitii sunt mai mari, mai numerosi, si asezati foarte strategic in compozitie.Revenind la tablourile de la Metropolitan. Un alt tablou din aceeasi serie se numeste "Ispita". Aici, un servitor vine sa-si anunte stapanul ca au sosit doua femei - o "domnisoara" si "managera" ei. Servitorul ii arata stapanului cu degetul despre ce-i vorba. Pe perete un tablou cu o scena erotica iar la masa un loc in plus. La stanga de tot, un mesaj subliminal. Un al doilea servitor tine cutitul in asa fel incat sa ne dam seama ca si lui ii sta mintea la niste treburi.

Fascinant pictor. Fiecare tablou pare un act dintr-o piesa de Goldoni.
O galerie cu lucrarile lui, inclusiv cele de mai sus la o rezolutie mai mare, aici.

22 Noiembrie 1968 - Ziua cand Romania i-a asteptat pe rusi

2009-02-20T10:11:00.001-08:00

In August 1968 rusii au lansat operatiunea "Dunarea", mai exact invadarea Cehoslovaciei.Este bine-cunoscuta interventia lui Ceausescu de la vremea respectiva, discursul lui din 21 August - aplaudat de occident pentru tupeul nesabuit.
Interesante sunt cateva rapoarte informative ale CIA-ului facute public (relativ) recent (2001), privind posibila invadare a Romaniei de catre rusi 3 luni mai tarziu, in ziua de 22 Noiembrie 1968.
Agentii operativi raportau (din fericire) doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari.
Unul din comentariile raportului spune: "Sovieticii probabil isi permit sa joace un joc al asteptarii cu romanii ca sa vada daca acestia au tras vreo invatatura din invadarea Cehoslovaciei...si daca or sa fie visibil cooperanti in afacerile Pactului de la Varsovia.".
Unul din putinele lucruri pe care le-a putut face Ceausescu la vremea respectiva, ca sa contracareze invazia, a fost sa infiinteze Garzile Patriotice - cu bastile alea urate. Rusii nu ne-au mai atacat, drept care garzile au plecat la strans cartofi.

Robinetul

2009-01-30T13:47:00.001-08:00

Am tot auzit / citit povesti despre faimosul robinet al rusilor, despre povestea cu Ucraina si despre cum au ramas romanii si Europa fara gaz in miezul iernii. Toate astea insa erau notiuni abstracte. Nici macar nu stiam pe unde sunt conductele.
Aseara, in drum spre casa, am cit un articol in New York Times despre toata treaba asta. Povestea e cam asa:
Cu 3 ani in urma, intr-o emisiune televizata pe posturile rusesti, cativa executivi rusi, cu par carunt si ochelari, au pus pe un sevalet o harta si ii aratau lui Putin pe unde au proiectat traseul unei conducte care sa traverseze Siberia.
Dupa ce aia au terminat prezentarea, Putin a zis:
- Ia da pixu' ala la mine.
Si s-a apucat sa traseze pe harta pe unde vrea EL sa treaca acea conducta. Sahist.
- Aveti dreptate! au raspuns subalternii.

Suntem in 2009 si Jocul cu robinetul a scos Ucraina de pe teren.
Europenii sunt hotarati (inca din 2002) sa faca o conducta pana in Austria care sa ocoleasca Rusia - Conducta Nabuco. Conducta e planificata sa plece din Turkmenistan, sa treca pe sub Marea Caspica, prin Georgia, Turcia, Bulgaria, Romania, Ungaria, Austria.

Insa Putin, a luat inca odata pixul ... Si a tras o linie apasata prin Marea neagra care iese la prietenii lui Bulgari care, desi membrii NATO, au semnat deja hartiile. De aici mai trage un fir la Greci (a semnat si cu aia - de i-a lasat si pe americani cu gurile cascate).
Astfel conducta lui Putin o sa pompeze gaz in Europa suficient cat sa scada interesul bancilor sa investeasca in Nabuco.
In plus, Europenii mai contau pe un tronson de infrastructura existent, construit de Rotschild la sf. secolului 19. Conducta asta, desi este pe teritoriul Georgiei, se strecoara razan printre Osetia si prietena rusilor Armenia. De altfel cand a fost cu razboiul cu Georgienii, rusii s-au dat cu tancurile prin zona. Asa, de control. S-o aruncam in aer? Sa nu o aruncam?
In concluzie, planurile de a face o conducta europeana, care sa-i scoata din joc pe rusii par sa fie zadarnice.
Acum m-am lamurit ce-i cu robinetul.

Sindromul Stendhal

2009-01-26T10:07:00.000-08:00

Scriam cu ceva vreme in urma, aici pe blog, despre Sindromul Cotard, despre oameni care cred despre ei insisi ca nu exista.
Exista insa un sindrom si mai "poetic" decat acesta. Am auzit de el intamplator mai zilele trecute. Se numeste Sindromul Stendhal sau Hyperkulturemia sau Sindromul Florenta.
Numele ii vine bine-nteles de la Stendhal scriitorul. Simptomele (de care a avut parte si Stendhal) sunt palpitatii ale inimii, ameteala si chiar halucinatii atunci cand - aici vine partea interesanta - o persoana se afla in fata unei opere de arta de o imensa frumusete sau a unei cantitati impresionante de arta.
In general, locul unde acest sindrom s-a revelat cu precadere este Florenta (galeriile Uffizi in particular).

Pasoptistul ala de Moghioros.

2009-01-11T10:15:00.000-08:00

Cu toate ca 25 de ani am locuit la 10 minute de mers pe jos de Piata Moghioros, figura lui Alexandru Moghioros a reprezentat o enigma si banuiesc nu doar pentru mine. Pentru unii, ceata care-l invaluia era chiar foarte groasa- ma refer aici la Elena Udrea care credea despre el ca a fost revolutionar pasoptist.
In concluzie, ani de-a randul am vrut sa stiu cum a aratat acest personaj destul de obscur si ce a invartit el. Azi am avut ocazia sa-i vad ochii.
In primul rand pe Alexandru Moghioros il chema defapt Magyarosi. Dupa stagiul obligatoriu la Doftana, devine apropiat al lui G.G. Dej.
Moghioros a fost cel care l-a avertizat pe Dej de faptul ca Moscova prin mana lunga a lui Chisinevski vrea sa-l detroneze si astfel acesta a avut timp sa faca eschivele necesare.
Tot Moghioros a fost cel care a proiectat caderea Anei Pauker si tot sub indrumarea lui Dej. Moghioros personal a interogat-o pe Ana Pauker in Procesul de la Craiova. Nu stiu pe unde am auzit, ca a facut-o chiar sa planga.
Pe cat de bine s-a avut el cu Dej, pe atat de rau s-a avut cu Ceausescu. Imediat ce a luat tronul, Ceausescu l-a trecut pe linie moarta. Iar cand Moghioros si-a dat obstescul sfarsit in '69, ca un tribut de mana a doua, piata Drumul Taberei (abia atunci construita) a fost numita Piata Moghioros.
Pe nevasta-sa o chema Esther Radosovetkaia. Bine-nteles si numele ei a trebuit un pic adus din condei. I-au spus Stela. Am pus o poza si cu ea (pe cuvant, in ultima poza nu e Moghioros, ci nevasta-sa)

Sarbatori fericite!

2008-12-23T13:19:00.000-08:00

Am vaga senzatie ca asta este ultimul post pe anul asta. Pana-n Ianuarie... Sarbatori Fericite.

Intoarcerea

2008-12-09T12:44:00.000-08:00

Aseara am vazut unul dintre cele mai frumoase filme facute vreodata: "Intoarcerea" (Vozvrashcheniye) (2003) - Regia lui Andrei Zvyagintsev si imaginea Mikhail Krichman.
Un film in trei personaje (dintre care doi copii), care a luat peaste 20 de premii si 12 nominalizari. Un film, in concluzie, ca un tanc rusesc - fara detalii inutile si gata sa te demoleze.
Pe scurt este povestea a doi frati (Ivan si Andrei) care isi re-intalnesc tatal dupa o absenta a acestuia de 12 ani si pleaca toti trei la pescuit pe o insula lacustra.
La inceput copiii sunt bucurosi ca-si revad tatal pe care nu-l stiau decat dintr-o poza veche. Ca o paranteza, scena in care copii il revad prima data pe tatal lor in timp ce acesta dormea, face o trimitere la tabloul "Plangere la moartea lui Isus" a lui Andrea Mantegna, o simetrie Tarkovskyana gen Nostalgia / Pierro della Francesca.
Insa odata plecati in calatorie, relatia dintre copii si tatal lor pe de-o parte si relatia dintre frati pe de alta, devine tot mai tensionata, escaladand dramatic spre final.
Despre cum joaca cei doi pusti in film nu prea mai sunt multe de zis (in special Ivan, baiatul cel mic). Absolut fantastici. Copii care au opinii, care stiu de ce vorbesc, stiu de ce tac sau de ce plang. Ii vezi cum gandesc partiturile colosale pe care le au de jucat.
Imaginea completeaza povestea. Cadre superbe, compozitii clare, simple, miscarile de camera putine si plutite. Etalonajul in nuante reci de albastru nu este un moft, face parte din poveste si din starea care ti-o transmite filmul in ansamblu.
Imaginile alb negru de mai jos sunt fotografiile pe care le fac ce-i doi copii si care apar cand filmul se sfarseste.
Superb.

Trimiterea la Mantegna de care ziceam:

Scurta consemnare, fara legatura cu ceva anume.

2008-12-04T09:19:00.000-08:00

Azi dimineata am vazut cel mai pitoresc boschetar.
Dormea.
In picioare cu pantofi a caror talpa era deslipita in bot (ca in imaginile cliseizate ale cersetorilor din desene animate). Pe cap palarie de cowboy. Pe ochi avea masca din aia pentru somn de frumusete, iar deasupra lui, pe perete, era o priza... in care-si pusese player-ul MP3 la incarcat.
Vise placute..

Damnatio Memoriae

2008-12-03T11:39:00.001-08:00

Acum 4 ani, a aparut pe piata lucrarilor de arta acest tablou pictat de Pinturicchio si care a fost o vreme socotit ca fiind pierdut.
Tabloul il arata pe Isus copil cu un halou din aur. Lucrul care-l face interesant este acela ca in cadru mai apar 3 maini enigmatice.

Tabloul este un bun exemplu de "Damnatio Memoriae". Probabil nimeni nu ar fi aflat niciodata ale cui sunt perechile de maini, daca tabloul nu ar fi fost copiat in secolul XVII de un artist numit Pietro Facchetti, inainte de a i se face « Photoshoping » cu foarfeca.

Mainile Madonei din tablou, apartin Giuliei Farnese (Giulia la Bella - cum ii spuneau contemporanii). Cu ceva vreme in urma am postat pe celalalt blog al meu un tablou care mi-a placut (si inca imi mai place, fireste). Tabloul se numeste "Doamna cu Unicorn" pictat de Rafael.

Tabloul o infatiseaza chiar pe aceasta Giulia Farnese. De unde se vede treaba ca la vremea ei era o persoana extrem de notabila. Si nu avea cum sa nu fie din moment ce era amanta Papei Alexandru al VI-lea – respectiv barbatul care se arunca la picioarele ei. (Papa Alexandru al VI-lea a fost printre altele tatal Lucreziei Borgia - vezi "Bartolommeo Veneto - Portretul unei Femei"). Tabloul cu adorarea ... lui Isus i-a fost comandat lui Pinturicchio de catre Papa, dimensionat perfect sa incapa deasupra patului. Cum genul asta de pictura imorala nu putea sa stea prea mult pe peretii Vaticanului, tabloul a fost un pic ajustat cu fierastraul dupa moartea "preafericitului". Iar dupa cativa ani a disparut cu totul si in locul lui a fost instalata o tapiserie.

Cele 5 poze ale lui Hugo Jaeger

2008-12-02T11:06:00.000-08:00

Dupa cum spune cliseul, o poza face 1000 de cuvinte. Aceiasi poza dar cu rezolutie buna face mai multe. De mult cautam sa gasesc cele 5 fotografii Agfachrome facute de Hugo Jager in 1941, la Bucuresti, pe bulevardul Bratianu (actual Magheru). Le-am gasit in sfarsit ieri la o rezolutie multumitoare (click pe ele pentru marire)

ZIARUL

2008-11-14T10:57:00.000-08:00

Sunt cativa ani buni de cand nu am mai deschis un ziar romanesc de aici din NY. Ieri am avut aceasta ocazie fabuloasa de a ma intalni cu o astfel de gazeta facuta pe genunchi.
Trebuie sa fac o paranteza. Persoana care mi-a dat ziarul spre lectura e plecata din Romania de 35 de ani. Dorind sa-si faca un duplicat dupa certificatul de nastere al lui si al sotiei + certificatul lor de casatorie, s-a dus la consulat unde nu fusese niciodata - si deci nu stia care-i spilu' pe la birourile romanesti. Dupa multe luni de asteptare primeste (surprinzator) un telefon de la consulat. Actele erau gata. Coada la ghiseu mica. Mica, da' grea... 2 (doi) functionari serveau la 1 (un) ghiseu. Cum altfel? Dupa o asteptare din aia serioasa (in care ai timp sa citesti gazeta glorioasa despre care va vorbesc) ajunge in fata si i se dau actele. Bucurie? Nu. Surpriza? Da. Ii facusera in loc de doua certificate de nastere si unul de casatorie, trei de nastere.

Revenind la ziar. Deschid la pagina de ras - respectiv mica publicitate:
Din ciclul "Shtrul mort. Vand Trabant", un anunt tiparit atat cat a fost hartie:N-am reusit sa aflu ce cauta doamna serioasa din Romania (desi am incercat si pe paginile din jur) asa ca am mers mai departe. Din seria "Limba noastra-i o comoara", aflam ca cineva (?) cauta "job de curatenia".
Mai departe , din ciclul "Tristan Tzara este poetul meu preferat"- un anunt care poate fi citit oricum (in diagonala, dreapta-stanga, in oglinda):
Urmeaza un anunt fantoma din seria "Speranta moare ultima", plasat acolo unde ii este locul: la rubrica "Diverse".

Iar la final, "la creme de la creme". Un anunt din ciclul "Cum sa ne distram cu bani putini - Capitolul unu: Vulgar, da' subtil..."

Cam atat pe ziua de azi. Mai am de citit un articol-reclama despre Vrajitoarea Aurelia Ardeleanca care, aflam din ziar, are si website. Aici, vrajitoarea poete fi vazuta cum vorbeste la telefon in timp ce i se arde mancarea.

Bunica sefului

2008-11-12T10:22:00.000-08:00

Azi a intrat la mine in birou seful cel mare - Patronu', cum s-ar spune pe romaneste. Tinea in brate un tablou. Il tinea intors - nu vedeam decat sasiul panzei.
- Poti sa-mi faci o poza la un tablou?
- Sigur.
- E facut de bunicul meu.
Dupa care intoarce tabloul.
- E bunica mea. Ma rog, bunica mea vitrega.Evident m-am dus pe internet sa vad cine este bunicul. Nu m-a surprins sa aflu ca bunicul era un mare pictor (Link-ul aici) , care a studiat la Paris cu Matisse si prieten bun cu Chagall. Spun ca nu m-a surprins pentru ca tabloul chiar e foarte misto. Ba chiar am gasit-o pe internet si pe "bunica vitrega", intr-un alt tablou. Era asezata in acelasi scaun dar de data asta era "vestida". Ca Maja lui Goya.

Tu! La vot, cu tine!

2008-11-05T10:42:00.000-08:00

Aseara am votat.
Pot sa spun ca e o oarecare experienta. Se voteaza la Scoala, ca in Romania. Aici insa se termina asemanarile. Pentru cine nu stie, procesul e destul de alambicat. Cu mici variatii, procesul e cam asa:
1) In primul rand te inregistrezi cu ceva vreme inainte. (Eu m-am inregistrat pe internet, am printat si am pus la posta formularul)
2) Primesti prin posta un carton unde iti zice unde sa te duci sa votezi.
3) Te duci la scoala corespunzatoare.
4) Arati cartonul la intrare. Pe cartonul ala e un numar (la mine de exemplu era 43).
5) Esti directionat la cabina corespunzatoare numarului. Poate sa fie un avantaj sau un dezavantaj. La mine de exemplu erau 2 oameni in fata mea. La cabina alaturata erau 10 persoane la coada.
6) In dreptul urnei predai cartonul. Esti cautat intr-un ceaslov.
7) NU-TI CERE NICIUN ACT DE IDENTITATE (!). Te pune doar sa semnezi sub semnatura deja scanata de pe formularul initial. Banuiesc, ca daca nu seamana iti cere "boletinu".
8) Intri in cabina unde se afla o "masina de votare", care poate sa fie electronica sau mecanica - la mine era mecanica si arata cam asa:
9) La baza masini este un levier cu maner rosu. Tragi levierul spre dreapta.
10) Apoi ai un panou cu numele candidatilor si in dreptul fiecarui nume ai un buton ca o cheie. Iti alegi "catindatu" rotind butonul corespunzator.
11) Cand ai terminat, tragi levierul ala mare la loc in stanga si din punctul tau de vedere votul s-a incheiat.
12) Numaratoarea voturilor nu se socoteste la nivelul intregii tari, ci voturile se dau unor electori. Numarul de electori variaza de la un stat la altul (de ex NY are 21, California 55, Maryland 3). Ca sa castige, presedintele trebuie sa primeasca cel putin 270 de voturi de la acesti electori. Sistemul e mult mai complicat dar cam asta-i principiul.
13) La 11 seara zice la televizor daca ai tras bine de levier sau nu. Ca la slot machine: BAR - BAR - BAR...ACK OBAMA

"A casa de Alice"

2008-10-17T10:47:00.000-07:00

N-am vazut foarte multe filme braziliene. Cred ca vreo 5 cu totul si nu a fost unul care sa nu-mi placa. Ba chiar unul dintre ele ramane in topul filmelor mele preferate (Central do Brasil).
De curand am mai vazut unul. Un film peste care am dat accidental din pacate. Spun din pacate pentru ca este foarte bun, dar cred ca putina lume stie de el: "A casa de Alice".
Actiunea se petrece in mare parte intr-un apartament din São Paulo unde locuiesc sase personaje. Alice (la vreo 40 si ceva de ani) manichiurista, sotul ei - taximetrist, cei trei baieti ai lor si o batrana (mama ei) care-i un fel de sluga in aceasta casa unde traiesc toti sase.
Povestile sunt cusunte in diagonala.
Barbatul are o relatie cu o adolescenta - care este vecina si confidenta sotiei lui. Alice la randul ei se intalneste cu un iubit din tinerete (sotul unei tipe care-si facea manichiura la ea) si pana la urma ajunge sa se culce cu el. Baiatul cel mare e in armata si are pe ascuns relatii cu barbati (pe bani). Baiatul mijlociu ciupeste bani din poseta batranei ca sa-si cumpere tot felul de nimicuri. Baiatul cel mic vrea sa-si piarda virginitatea.
Doar batrana e singura care are habar de viata celor din jur. Stie dar nu spune absolut nimic. Prefera sa asculte "zodiacul" si "explicarea viselor" la radio.
Filmul nu are o concluzie, nu serveste o morala. Face doar o copca in gheata banalului, atat cat sa poti vedea adancimea unor existente, cum spuneam, aparent plate.
Prim planurile, care sunt o dominanta a acestui film, transmit o senzatie de intimitate. Dialogurile, jocul, regia - curate, simple si emotionant de umane.

Euforia

2008-10-14T10:50:00.000-07:00

Ce faci atunci cand dulaul din curtea ta o musca pe fata ta de mana?
a) Tai cu foarfeca degetul strivit (dupa ce in prealabil locul a fost dezinfectat cu votca)
b) Impusti cainele
c) Ii dai copilulului sa bea votca pentru a-i alina durerea
d) Toate de mai sus

Ce faci cand nevasta te insala?
a) Iei pusca sa-i lichidezi pe tradatori
b) Dai foc la casa
c) Bei votca sa-ti alini durerea.
d) Toate de mai sus

Raspunsul corect la amandoua intrebarile este d) Toate de mai sus. Sau cel putin asta este raspunsul in lumea unde se desfasoara actiunea din filmul "Euforia" a lui Ivan Viripaiev.
Un film rusesc facut poetic, o metafora vizuala despre oameni si despre un loc unde nu exista telefon sau drumuri asfaltate, ci doar stepa, un cer ireal de albasru si Donul.
Filmul are doar cateva imperfectiuni minore. Insa ca intreg este foarte bun iar cadrele sunt exceptional filmate (unele mi-au amintit de Tarkovski, de Andrei Rubliov mai exact).
Filmul incepe cu niste copii ai satului care urca un nebun pe o motocicleta cu atas si ii dau drumul sa mearga drept, pe drum. Dupa o vreme insa, drumul se bifurca si el continua sa mearga tot inainte. Nu mai e drum, dar pentru nebun nu conteaza. E fericit. Are drumul lui.
Euforia - un film care mi-a placut.

Cartea din rucsac

2008-10-07T09:52:00.000-07:00

Saptamana asta mi-am luat sa citesc "Choke" a lui Chuck Palahniuk. Nu-i rea, cel putin cat am citit din ea. Dincolo de elementele (mai mult sau mai putin) shock, scrisul aluneca frumos printre idei.
"Tortura o consideram tortura iar umilinta o numim umilinta doar atunci cand suferim de pe urma lor".
Am hotarat sa vad filmul dupa ce am sa citesc povestea.

Lewis Caroll - Fotograf

2008-10-03T09:18:00.000-07:00

Ca sa nu treaca totusi saptamana fara sa dau un semn macar, lipesc mai jos cateva albumen - print-uri facute de Lewis Caroll.
Ultimele trei imagini sunt cu Alice Pleasance Liddell, din vremea cand devenise personaj principal in "Tara Minunilor". (in fotografia penultima, Alice e prima din dreapta)

Fanar (III) - Hüzün

2008-09-26T12:07:00.000-07:00

Fotografia de mai sus am facut-o in Fanar. Nu stiu ce a fost aici. Zilele trecute am crezut ca am identificat-o, dand peste o alta imagine cu o biserica distrusa in vremea "Pogromului din Istambul" din 1955, cand greci, armeni, evrei au fost batuti in devalmasie si-alungati. Inlantuite au venit si alte fotografii cu vechiul Istanbul.
Asa am realizat cum se poate pierde un oras (nu-i nevoie de comunism ca sa pierzi un Paris, fie el si mic). Duse sunt vremurile cand limbile apusene se vorbeau in Istanbul in egala masura cu turca. Dusa e si lumea lui Adrian Zografi si hüzün-ul lui Pamuk - melancolie ce-i deopotriva renuntare si acceptare.

Sultanul, tunul si ardeleanul

2008-09-22T11:26:00.000-07:00

Intr-o zi vine la Sultan un ardelean si-i zice:
- Zâua buna! No, am auzit sultane ca vrei sa dai cu boambe in Greci. D-apa' nu vre maria ta sa-ti faca badea un tun?
- Daca tu facut dun la mine, eu blateam 1000 de teichini. Primesti? Cat de mare putut faceam dun la mine? Spargeam zidul la Constandinobol?
- No d-apai ti-oi face un tun de numa-numa. Ti-oi face pe muma tunurilor.
- Aferim-Galatasaray-Istanbul-Ortadoglu! sau ceva de genul asta i-a raspuns Sultanul.

Trecand de la gluma la serios, in 1453 un ardelean pe numele lui Orban (probabil mester de clopote) a facut un tun care sute de ani avea sa ramana cel mai mare din lume (vezi imaginea de mai sus).
8,2 m in lungime, calibru 800 mm (putea sa intre un om pe branci prin deschizatura), teava din bronz masiv cu pereti grosi de 20cm. Cantarea 18 tone.
Tunul putea sa arunce un proiectil din granit de peste o jumatate de tona la o distanta de un kilometru jumate.
Ca sa-l care, erau nevoie de 60 (!) de boi injugati. Scopul: Sa sparga zidurile Constantinopolului. L-au botezat "Ursoaica" si s-au apucat de treaba.
Rezultatul este cunoscut. Zidurile lui Theodosius s-au facut pesmet, ca sa folosesc un termen tehnic.
Ulterior caderii Constantinopolului, Mehmed a mai comandat 42 de bucati, pentru orice eventualitate. 300 de ani mai tarziu, in 1808, tunurile mai demolau vase englezesti in stramtoarea Dardanele.
Unul dintre tunuri se afla expus in Anglia la Fort Nelson, spre aducere aminte.

Fanar (II) - Ratacit prin Fatih

2008-09-17T12:14:00.001-07:00

Ca sa ajungi in Fanar sunt doua metode. Ori mergi pe malul apei si la un moment dat ajungi, ori o iei printre stradute si la un moment dat te ratacesti.
Evident, metoda a doua a fost cea pe care am urmat-o. Asa si numai asa am ajuns la "Mehmet Fatih Türbesi" adica "Mormantul lui Mehmed al II-lea Cuceritorul", ascuns in spatele unei moschei care, cu toate ca este enorma, este si ea la randul ei ascunsa intr-un desis de stradute cu nume imposibil de pronuntat. Toata zona era reprezentata pe harta mea printr-un dreptunghiulet verde. Clar ca lumina zilei.
Mormantul este un mic mausoleu decorat rococo (sau o combinatie de rococo si islamism), cu un candelabru de Murano in mijloc, chiar deasupra unui sarcofag imprejmuit cu un gardulet de argint. (am gasit pe internet o poza a locului de care zic)

In sarcofag insa nu e Mehmed. In locul ala incepe un tunel care duce pana la mormantul propriu-zis aflat sub moschee.
De la Moscheea Fatih tot ce ai de facut este sa o iei inspre est si ajungi in Fanar. Primul lucru care te asigura ca ai ajuns este cladirea rosie a Colegiul Grec Ortodox. De aici chiulea Cantemir cand era mic. (nu stiu daca intr-adevar chiulea, dar de invatat, a invatat aici sigur). Colegiul a fost construit in 1454 pe vremea lui Mehmed cel mai sus pomenit.

Fanar (I) - Cantemiroglu

2008-09-16T13:19:00.000-07:00

In 1453, cand a cazut Constantinopolul, ramasitele Bizantului au luat-o care incotro. (Apropos, EL Greco e un bun exemplu al infuziei de cultura post Bizantina). Grecii ramasi si-au facut pe malul Cornului de Aur cartierul lor: Fanarul (sau Fener). Care fanariot era mai bogat isi putea cumpara tronul in Moldova sau Tara Romaneasca.
Cam astea sunt liniile mari care conturau Fanarul in mintea mea. Mai erau si filmele cu haiduci, remarcile "Mavrodin... tu esti neam de fanariot", cartea "Ciocoii vechi si noi" si asa mai departe.
Ajuns asta vara la Constantinopol, Fanarul a fost primul loc pe care am vrut sa-l vad.
Cu toate ca in zilele noastre Fanarul e un fel de tiganie cocotata pe dealuri, un fel de Ferentari pe verticala, mi-a placut. Cu un efort de imaginatie si de incadrare fotografica am dat deoparte parabolicele, rufele si gunoiul. Eu cred ca merita vazut mai ales ca turcii promit sa-l renoveze.
Aici am dat peste palatul lui Cantemiroglu (Dimitrie Cantemir). Coincidenta a facut sa gasesc intorcandu-ma la Bucuresti o reproducere a unui desen din epoca al aceluiasi palat. Candva de aici de sus de la palat se vedea Cornul de Aur si in dreapta pana la Bosfor si Asia dincolo de ea. Nu se mai vede nimic. Spre consolare am intrat intr-o cafenea de unde se vedea.

Auzita in autobuz

2008-09-11T10:41:00.000-07:00

In autobuzul 368 (da, am mers si cu autobuzul Bucurestean in vacanta asta) aud in spatele meu o replica de un existentialism absurd si bine-nteles involuntar:
"... lasa-ma-n mortii mei, sa-mi traiesc viata!!!"
Era un adolescent care incerca telefonic sa puna la punct niste probleme cu gagica-sa (banuiesc).

Alimentara Mica

2008-09-08T10:12:00.000-07:00

Nu stiu daca se intampla si altora, insa mie imi revin cand si cand (amestecate printre vise) colturi de strazi, locuri, cladiri. Marea majoritate a acestor franturi sunt din copilarie. Mi-am promis ca atunci cand am sa revin in Bucuresti am sa le fotografiez. Un fel de exorcizare arhitecturala sau topografica.
Unul din obsedantele locuri ale copilariei a fost "Alimentara Mica". Fac o paranteza aici: in copilarie orice alimentara de cartier avea un nume: la Sobolanu', alimentara mica, alimentara (normal) mare, Bucla, etc.
Ei bine, Alimentara Mica era locul unde eram arondati sa ne luam "Ratia". In afara de cateva desene pe pereti , locul este neschimbat. Nici grilajul din fata, nici "Portile Imparatesti" din spate.
Usile astea se deschideau doar ca sa se "bage" alimente (de la navete cu gheare de pui insangerate pana la bere). Cand totul era gata, usile se inchideau cu bufnet si se deschidea doar un patratel, un fel de ghiseu. Prin acest ghiseu se "dadeau". O vanzatoare haina iti cerea buletinul si consemna totul intr-un caiet studentesc.
Acum sunt curios daca am sa-l mai visez. L-am fotografiat pe film, asa, ca sa fiu sigur.

Inapoi

2008-09-03T17:16:00.000-07:00

Acum o ora m-am intors din vacanta. Revin pe blog atunci cand am sa ma mai desmeticesc. Destul de curand, sper.

Vocile

2008-08-13T10:49:00.047-07:00

Imi transpirasera palmele. Asteptam. In urechi imi reveneau cu ecou lucrurile care mi se spusesera inca din prima zi:
- Uite, asta din dreapta este "cheia". Cand se aprinde lumina, impingi spre dreapta si ai "cale". Lumina rosie iti arata ca esti in direct. Daca vrei sa tusesti, dai in stanga.
Studioul mirosea a vechi (lemnarie din '52) iar "cheia" era un intrerupator metalic cu trei pozitii. Mi-am asezat mana la 3cm de el, sa fiu pregatit. Un lucru inutil, bine-nteles.
S-a aprins lumina. LUMINA! Inima pompeaza in ritmul unei masini de cusut.
Cheia parca are o tona, parca-i butonul care va declansa razboiul nuclear. O asez in pozitie. Lumina rosie. Sunt in direct... In mili-fractiuni de secunda vad parca toata lumea care ma asculta... o femeie spaland vase, un impiegat CFR, parintii mei carora le-am zis si care sigur stau cu radioul deschis... Hai! Spune odata!
- Aici Bucuresti, Radio Romania...

Mi-am adus aminte de toate astea ieri, cand am gasit pe internet o inregistrare a primei emisiuni (?) transmise de TVR. Era facuta cu ocazia revelionului. In prim-plan Cleo Stiber, a carei voce o stiam. Apoi am vazut un alt clip cu Georgeta Perlea (un interviu).
Le-am ascultat de cateva ori. Ce voci! Ce dictie eleganta, tonurile acordate impecabil - maiestuozitatea unui pian de concert lacuit in negru. Ce cultura a vocii de radio s-a pierdut.
Mi-am adus aminte apoi de Eugen Turjanski, monstru sacru al rostirii la microfon. Parca-l vad: statea intr-un fotoliu si fuma, isi astepta ora sa intre in direct. Cand am trecut prin dreptul lui (eram in primele mele saptamani de Radio) mi-a zis, cu armonicele lui intunecate:
- Te-am ascultat... ai o voce agreabila.
M-a demolat.

Sokushinbutsu sau autosanctificare "Made in Japan"

2008-08-07T12:57:00.000-07:00

Stiu, genul asta de postari exploreaza senzationalul (am ezitat daca sa postez sau nu). Dar, sa fiu cinstit, intotdeauna mi-a placut sa fiu spectator la intortocherile mintii omenesti.
Reteta auto-sanctificarii (sau auto-mumificarii) japoneze nu este simpla si dureaza cu totul aproape 9 ani si se numeste Sokushinbutsu:
1) 1000 de zile calugarul budist nu mananca decat seminte, nuci si alune sa-si elimine grasimea din corp.
2) alte 1000 de zile mananca doar coaja de pin , respectiv radacina. Astea il ajuta sa se deshidrateze temeinic.
3) Spre sfarsitul acestor 1000 de zile incepe sa bea ceai de Usushi (habar n-am ce-i ala dar am auzit ca-i otravitor). Ceaiul asta scoate toata apa care se mai poate scoate si in plus il face pe calugar atat de otravitor incat niciun vierme nu se mai poate atinge de el.
4) In ultima faza, auto-mumificatorul intra intr-un mormant stramt cat sa-i permita sa stea in pozitia lotus. Acolo respira printr-o rachita si in fiecare dimineata suna un clopotel. Cand nu se mai aude clopotelul, un alt calugar sigileaza toata afacerea si se mai intoarce peste alte 1000 de zile.
Unora le iese figura, altora nu. Au incercat cateva sute de calugari (in zilele noatre practica este fireste interzisa) insa dintre toti doar la vreo 20 le-a iesit manevra.
Cei care reusesc sunt numiti Budha (sau un fel de Budha) si expusi intr-o vitrina.

Consemnare asupra zilei de ieri

2008-08-04T10:42:00.000-07:00

Ieri am vazut absolut intamplator un film bun (sa-i zic documentar, desi cred ca instructional este un cuvant mai potrivit). Se numeste Cinematographer Style (2006) si este facut doar din interviuri cu peste o suta de operatori din toata lumea si din toate genurile.
Ma asteptam sa fie arid (o ora jumatate de capete vorbitoare), insa interviurile taiate grijuliu si combinate frumos au dat un film pe care probabil am sa vreau sa-l revad.

Orga domnului colonel

2008-08-01T12:28:00.000-07:00

Jack Moelmann, un colonel iesit la pensie din Air Force, a fost pasionat toata viata lui de orgi. Atat de mult, incat a inchiriat pentru o zi sala Radio City din New York unde se afla cea mai mare orga Wurlitzer din lume, din cate am inteles. Se va duce acolo pe 9 August si impreuna cu cinci invitati (prieteni pasionati si ei de orga) vor tine un concert.
Remarcabil este efortul financiar pe care acest om la depus ca sa-si vada visul cu ochii: 100.000 de dolari - economiile lui de o viata, pentru o unica seara.
Indiferent ce si cum o sa cante, cred ca merita aplaudat.

Therese

2008-07-30T13:03:00.000-07:00

Pentru ca am postat deja pe ziua de azi pe Passe-Partout pe "Doamna X", agat aici tabloul lui Balthus "Fata cu pisica" sau "Therese" sau "Therese visand". Tabloul asta, azi am aflat, e aici in NY la Metropolitan Museum, insa nu cred ca l-am vazut. Asta pentru ca de cate ori am fost, am adoptat metoda mea dovedita de a vedea un muzeu. Tehnica, pe care o aplic la toate muzeele mari, este sa ma duc precum trupele de comando. Stiu exact salile care ma intereseaza si tablourile pe care vreau sa le vad. Altfel, sunt Knock-Out dupa cateva ore de amulete mesopotamiene si vaze grecesti. Odata am fost la Metropolitan doar pentru un singur tablou (asta). Am sa ma opresc si la Therese cu prima ocazie pentru ca-i absolut fantastic tabloul. E si metafora da-i si kitsch, cotidian si patologic, simbolic, oniric si naiba mai stie cum. Contrapunct intre linistea sobra a camerei si indecenta naturala a fetei. Fara discutie, pisica-i decorativa sau, cel mult, obsesia lui Balthus pentru feline.

Stiu ca nu-i de ras

2008-07-28T06:43:00.000-07:00

Azi, in drum spre serviciu rasfoiam ziarul, parcurgandu-l cu privirea in diagonala. Deodata... pac... un nume... Monica Mircea. Romani! Sa citesc articolul:
Un barbat din Long Island a fost pus sub acuzare pentru conducere in stare de ebrietate in timp ce nevasta-sa se afla pe capota de sus a masinii (!), aruncand-o ulterior pe femeie la pamant.
Politia din Suffolk a declarat ca (atentie acum la nume) Diamond Mircea se batea cu nevasta lui Monica Mircea in jurul orei 12:30 dimineata (Diamantul din Carpati era pe ulei la ora cand roua zorilor se-asterne pe petale). Politistii au mai declarat ca el a navalit in masina in timp ce ea, incercand sa-l opreasca a sarit pe acoperisul automobilului.
La prima intersectie, sotia a cazut in cap si este acum la spital in stare grava.
Diamantul a fost arestat.

Conform "Associated Press"

Fobii

2008-07-24T07:56:00.000-07:00

Am citit ieri o lista a fobiilor. Am ramas impresionat cat de multe sunt. Numarul este direct proportional cu numarul anilor scursi in procesul evolutiei.
Cea mai recenta fobie (in 2005 nu se stia de ea) are si numele cel mai complicat. Se numeste Hexakosioihexekontahexafobia si este (nu-i asa?)... teama de numarul 666.
La fel de noua este si Nomofobia (teama de a ramane fara telefon celular sau fara baterie/semnal/minute).
Mai exista Coulrofobia (teama de clowni), Paraskevidekatriafobia (teama de Vineri 13) precum si "mama temerilor": Panfobia (teama de absolut orice, teama permanenta)

Dintâie vei jura pă piştoale

2008-07-17T08:50:00.000-07:00

"Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova exprimată sub formă de tragedie" este prima piesa de teatru romaneasca (mai corect spus, prima piesa scrisa in limba romana). Piesa este o forma balcanica de Commedia dell'Arte.

Fragmente:

Gregorius (e vorba de Grigore al III-lea Ghica) către Instans:
Dară ca să fii credincios, dintâie vei jura.
[...]
pă apa vinerii,
pă spuma Dunării;
pă picioare de porc ce eşti,
cu coaste, cu şold cu tot,
perire-ai tu tot;
pă oală,
pă boală,
pă piştoale,
să să pişe toţi în iele;
[...]
pă acest condei
ca să piei,
că-i de vultur,
scobiţ-ar în cur;
pă lup,
pă urs,
pă sâtă,
pă fus
şi pă toţi cei dacă vei fi credincios.
Aşe zioa de astăz să te bată!

Statuia lui Voda Ghica colt cu terenul clubului de fotbal "Noua Generatie"

Anita Berber

2008-07-08T10:02:00.000-07:00

Azi, Anita Berber, pictata de Otto Dix - expresionism nemtesc 100%.

... si cu 4 ani inainte.
Atunci cand nu dansa goala, purta in piept o brosa de argint plina ochi cu cocaina.

Despre o artista uitata, Ravel si o masina de cusut

2008-07-03T10:38:00.001-07:00

Se-ntampla cateodata sa merg invers pe firul gandurilor deja gandite - sa le vad inlantuirea din locul de unde am ajuns, pe unde am trecut si de la ce am plecat.

Astazi bunaoara am ajuns la Romaine Brooks, o pictorita care (nu-mi explic de ce) a fost data uitarii o vreme indelungata.

Pianul

Autoportret

Singurul motiv pentru care a reusit sa iasa din umbra a fost, cred, acela ca era "chic" sa spui ca-ti place o artista (relativ) obscura a carei orientare sexuala a fost manifesta in multe dintre lucrarile ei.
Printre partenerele ei a fost o vreme si Printesa de Polignac, adica Winaretta Singer mostenitoarea imperiului masinilor de cusut "Singer".In fine, aceasta Winaretta Singer Polignac a fost cea care-l sponsoriza pe Ravel.
Asta a fost locul de unde am plecat: "Pavane pour une infante défunte" compusa de Ravel si dedicata Printesei de Polignac - o piesa care-mi place enorm.

P.S. Aveam vreo 6 ani si am vazut pentru prima data o masina de cusut Singer. Am inceput sa silabisesc literele facute din fonta: SIN-GER....Sânger?

America Patrata

2008-07-01T08:00:00.000-07:00

Un site care merita vazut:
Square America - A gallery of vintage snapshots & vernacular photography
O colectie de sute de "poze-poze" ( fotografie vernaculara, daca e sa folosesc denumirea apretata). Imaginile sunt grupate tematic, ca intr-un fel de muzeu al cotidianului secolulului XX.

Ieri, pe 38 cu 8

2008-06-26T08:44:00.000-07:00

Ieri, intorcandu-ma spre casa, vad pe 38th street cu 8 Avenue, puhoi de lume. Dupa care am vazut TIR-urile pe care scria ARRI, 4 reflectoare ce pareau de baterie anti-aeriana (erau enorme) , Cativa fotografi de revista cu teleobiective mari, circulatia oprita. Se filma.
Traficul masinilor era inchis, dar (cred ca putina lume stia) se putea merge pe trotuarul din stanga. Si asta a fost partea draguta, pentru ca toata strada era intoarsa in timp, in New York-ul anilor '80. Masinile vremii - Plymouth-uri si Cadillace late, figuranti cu evazati si tunsori afro, firme care fusesera inlocuite cu altele reconstituind zona Times Square din vremea respectiva si asa mai departe.
Se filma "All Good Things" cu Kirsten Dunst si Ryan Gosling. Scena se intampla intr-un taxi. Unghiul camerei ii prindea doar pe ei doi, asezati pe bancheta din spate si masinile din planul doi.
Am mai vazut echipe de filmare in oras, dar e prima oara cand s-a intamplat sa fiu chiar in muchia cadrului. Inedit.
M-am uitat la vreo doua duble, dupa care am plecat.

Ochisticlarul

2008-06-25T09:21:00.000-07:00

Un foto reportaj despre un subiect inedit - Despre un "mester-de-ochi-de-sticla" sau, "ochisticlar", sau nu stiu cum sa-i zic.

Film

2008-06-19T10:46:00.000-07:00

Am vazut marti seara un film care mi-a demonstrat ca o imagine de buna calitate si un buget mare (zeci de milioane de dolari) nu pot salva un film de la dezastru. Nu e prima oara. Prima oara a fost cu "Orient Expres" al lui Sergiu Nicolaescu. A doua oara a fost cu Anna Karenina regizat si adaptat scenaristic de Bernard Rose.
Scena a doua (parca) incepe cu un carton pe care scrie "Moscova 1880". Pai daca tot au bagat atatia bani, n-au putut lua pe unul care sa le spuna ca povestea se incheie cu razboiul Ruso-Turc (acelasi cu Razboiul de Independenta al Romanilor), adica in 1877?
Dar asta e partea cea mai neinsemnata din tot travaliul cinematografic. Dialoguri plate, scene importante care au fost fusarite sau scoase cu totul, altele inutile care nu aduceau niciun plus. Un fel de rezumat al cartii cu decoruri, costume si imagini foarte bune (Daryn Okada). Macar atat.
Concluzia a fost ca reclama la film a fost la fel de indestulatoare ca filmul intreg.

Uitasem

2008-06-17T10:37:00.000-07:00

160 de posturi mai tarziu, doi ani de cand mazgalesc pe foaia de "Dictando".

Figura 4

2008-06-13T10:28:00.000-07:00

Cautand o imagine pentru Passe-Partout (celalalt blog al meu) am dat peste o gravura cu primul costum de baie - sau cel putin primul element de garderoba cu aceasta destinatie precisa.

Asadar... pantofi, izmene, curea, crinolina, corset (mai mult ca sigur), rochie, tunica avand 20 de nasturi si pe cap caciula. Nici imaginatia nu trece prin el. Ah... acel decadent an 1858

O bubuşlie pentru boala carea sminteşte fantazia

2008-06-11T08:25:00.000-07:00

La inceputul "Istoriei Ieroglifice" a lui Cantemir se gaseste o "Scara a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare", un glosar de cuvinte care nu devenisera nici macar neologisme in limba Romana a anului 1705. Cateva:

afrodisău
(el.) Cela ce îmblă după curvie, muierareţ.
dialog
(el.) Voroavă carea ieste tocmită cu întrebare şi răspundere.
dimocratie
(el.) Stăpânire în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate întra la sfat.
Ethna
(el.) Numele unui munte în Sichiliia, carile, din sine aprindzindu-să, arde.
ieroglifia
(el.) Chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujiia.
comedie
(el.) Figuri, voroave carile scornesc râsul şi închipuiesc istoriile adevărate.
pilula
(lăt.) Pirulă, gogoaşă, bubuşlie, carea dau doftorii de înghit pentru leacul.
piramide
(el.) Mormânturile împăraţilor Eghiptului, cu mari cheltuiele, ca carile nu să mai pot face.
platan
(el.) Un fel de copaciu carile să face prea mare şi trăieşte prea mult, să samănă cu paltinul.
porii
(el.) Găurici prin piielea omului, prin carile ies sudorile.
theatru
(el.) Locul privelii în mijlocul a toată ivala.
ypoghei
(el.) Cei ce lăcuiesc pe faţa pământului dedesupt şi vin talpele noastre la talpele lor.
ypohondriac
(el.) Boala carea sminteşte fantazia, slăbiciunea părţilor trupului carile sint pregiur inimă.
ypothetică
(el.) Întrebare supusă, carea dzicem; de va fi aşe, va fi aşe.